Statul deschis: o pledoarie pentru rezidenţa electronică (II)

Souţia pentru un astfel de conflict nu stă în revenirea la formule deja revolute, aşa cum ne amăgesc populiştii (şi cei de stânga, şi cei de dreapta). Progresul ştiinţific, tehnologic şi cultural ne împinge inexorabil către viitor, nu către trecut. Pur şi simplu nu avem cum să revenim la formulele de organizare din trecut, fiindcă tehnologia de care dispunem în prezent este deja cu totul alta. Avem, în consecinţă, nevoie de ceva nou, nu de reverii paseiste.

Iar o astfel de noutate ar putea fi rezidenţa digitală (sau electronică): e-rezidenţa.

Un e-rezident este o persoană căreia i s-a acordat accesul pe „teritoriul" virtual / digital al unui stat. De exemplu, cineva poate fi un cetăţean american care locuieşte în Boston şi, în acelaşi timp, un e-rezident al Suediei, să spunem. În calitate de rezident electronic, el nu are drepturi care revin cetăţenilor (bunăoară drepturi politice); după cum nu are nici măcar dreptul de a trăi pe teritoriul geografic controlat de statul care i-a acordat e-rezidenţă.

Atunci de ce ar dori cineva să devină un e-rezident al unui alt stat? Ei bine, din cauza unor motive care pot fi cât se poate de convingătoare – în funcţie de modul în care un stat defineşte e-rezidenţa.

În primul rând, cred că un stat ar trebui să acorde dreptul de rezidenţă electronică în mod gratuit oricărei persoane ale cărei drepturi fundamentale sunt încălcate (sau în pericol de a fi încălcate) în ţara al cărei cetăţean este. În acest caz, rezidentul electronic primeşte acces la autorităţile publice care promovează drepturile omului şi la organizaţiile pentru drepturile omului care operează pe teritoriul statului a cărei e-rezidenţă a obţinut-o.

Imaginaţi-vă că locuiţi în Cambogia, de exemplu, şi că lucraţi în industria confecţiilor. Sunteţi exploatat(ă) la sânge, dar nimeni nu ştie nimic despre dumneavoastră. În acest caz, ar fi excelent dacă aţi putea deveni un e-rezident al Norvegiei, să spunem. În felul ăsta, obţineţi acces la autorităţile norvegiene care apără drepturile omului şi la ONG-urile norvegiene care se ocupă de protecţia drepturilor omului. Câştigaţi astfel o formă de protecţie pe care înainte nu o aveaţi.

Sau imaginaţi-vă că sunteţi o persoană transgender care trăieşte într-o ţară în care sunt în vigoare politici homofobe. În acest caz, s-ar putea să doriţi să deveniţi un rezident electronic al unei ţări progresiste, pentru a obţine un anumit nivel de protecţie din partea autorităţilor statului respectiv sau a ONG-urilor care funcţionează acolo.

În afară de cazurile referitoare la drepturile omului, un stat ar putea acorda rezidenţă electronică oricărei persoane care este dispusă să plătească o taxă lunară. Atât timp cât taxa este plătită, rezidenţii electronici au acces, în schimbul plăţii, la diverse servicii.

Se pot imagina diferite servicii oferite în schimbul diferitelor niveluri ale taxei de e-rezidenţă, de la accesul la autorităţile locale sau naţionale la accesul la servicii digitale (cum ar fi programele de telemedicină sau de învăţământ la distanţă, de exemplu). Ideea este că ar trebui să existe diferite tipuri de rezidenţă electronică, în funcţie de nivelul taxei. În plus, oricine ar trebui să fie liber să aleagă în orice moment între diferite tipuri de rezidenţă electronică.

Introducerea rezidenţei electronice ar facilita şi ar simplifica cooperarea persoanelor şi a întreprinderilor din diferite ţări. E-rezidenţa ar oferi, de asemenea, o sursă de venit pentru statele naţionale, reducând astfel presiunea exercitată asupra lor de către corporaţiile transnaţionale şi instituţiile financiare internaţionale. (Platforma dedicată rezidenţei electronice ar putea furniza ea însăşi statului venituri suplimentare, la fel ca platformele de social media, de exemplu, care sunt surse de venituri pentru proprietarii lor).

Mai important, un astfel de sistem ar stimula democraţia, deoarece cu cât un stat este mai deschis şi mai democratic, cu atât va atrage mai mulţi rezidenţi electronici. În plus, sistemul ar putea fi implementat şi la nivel local (sub-naţional), permiţând guvernelor locale să obţină fonduri suplimentare pentru proiectele lor.

Am putea măsura astfel atractivitatea diferitelor sisteme democratice pur şi simplu prin contabilizarea numărului de e-rezidenţi pe care fiecare stat-naţiune îi poate atrage.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist