Trei etape clare

Doar orbii nu văd, dar cu siguranţă simt, că urbanistic mergem ȋntr-o direcţie nu doar greşită, ci și destructurantă, distrugătoare a ceea ce a mai rămas din ideea de comunitate. Nimeni nu sesizează, nici măcar organismele profesionale cum ar fi Ordinul Arhitecţilor sau Uniunea Arhitecţilor, că soarta patrimoniului construit şi natural este pe un parcurs rapid, la capătul căruia aşteaptă extincţia.

Diversitatea patrimoniului urban şi a peisajelor din România este uimitoare, de asemenea diversitatea influenţelor ȋn formele specifice căpătate de zonele particulare ale ţării, impresionează orice călător. Deşi, ȋn genere, suntem mai degrabă negativişti ȋn legătură cu trecutul nostru, evoluţia structurilor urbane se bizuie pe o tradiţie ȋndelungată. Ea a căpătat forme elocvente, pitoreşti, până la schimbarea radicală a regimului politic din anii de după al Doilea Război Mondial. Fără a le idealiza, oraşele româneşti aveau formă, siluetă, structură specifică ȋn care exista viaţă socială semnificativă. Din nefericire, nimeni ȋn România nu a studiat ȋn profunzime istoria oraşelor. Prin urmare orice dorinţă de a identifica vectori de continuitate cu acest trecut este, astăzi, practic imposibilă. Ştim doar cât de frumos, de atractiv, de expresiv se ȋncadrau aceste oraşe, cu toate defectele lor de funcţionalitate, ȋn peisajul natural. Ȋncă mai putem vedea dragostea locuitorilor de atunci pentru arhitectură expresivă dacă avem ochi pentru casele care au scăpat nedărâmate sau nedesfigurate. Nevoia de reprezentativitate, de identitate ȋn spaţiul public era reală chiar şi pentru cei cu posibilităţi materiale reduse. Meşterii constructori erau respectaţi şi prosperau ȋntr-o lume pierdută astăzi definitiv.

După război, ȋndată ce au apărut posibilităţile economice, au apărut şi planurile cincinale pentru rezolvarea problemei locuirii pentru o populaţie aflată ȋn creştere semnificativă. Chiar dacă ȋncepurile sunt grevate de nevoia acută de a construi ieftin şi mult, totuşi, din punct de vedere urbanistic soluţiile propuse au fost rezonabile inclusiv prin ȋncercările, deseori reuşite de a nu afecta centrele istorice şi siluetele urbane tradiţionale. Ba au existat intenţii lăudabile ca oraşele muzeu să fie lăsate ȋn forma lor istorică, iar dezvoltările să fie făcute ȋn noi nuclee urbane, astfel ȋncât ȋntre vechi şi nou să nu existe nici un fel de concurenţă. Ȋn acest spirit a evoluat, până la un moment dat, de exemplu, urbanismul comunist de la Iaşi. Dar pe măsură ce posibilităţile economice ale ţării au crescut, au luat amploare marile ansambluri de locuinţe, ȋn forme repetitive şi obositoare şi, fatal, au ȋnceput intervenţiile brutale ȋn centrele istorice. Cu toate acestea arhitecţii au reuşit deseori să gestioneze noile structuri urbane ȋn favoarea cetăţenilor şi a oraşului ȋn acelaşi timp. Numai că spre finalul epocii, când decidentul politic a ȋnceput să creadă că este responsabilitatea lui să se priceapă la arhitectură şi urbanism, faptele au luat-o razna. Chiar şi ȋn aceste condiţii, având ȋn vedere că urbanismul căpăta chip ȋn ateliere specializate, proiectele de dezvoltare ale oraşelor nu au scăpat ȋn totalitate de sub control. Erau politici asumate de negare a tradiţiei urbane cărora arhitecţii le opuneau, după putinţă, rezistenţă. Sunt multe proiecte, soluţii, din această perioadă pline de pozitive ȋnvăţăminte. Nimeni ȋnsă nu le mai ia astăzi ȋn seamă.

Dramatică este perspectiva urbanismului după comunism. Modul catastrofal de repunere ȋn posesie a foştilor proprietari de terenuri din localităţi, legislaţia confuză şi neterminată din domeniul urbanismului, dispariţia competenţelor profesionale din administraţie, specula imobiliară, lipsa de resurse cumulată cu dezinteresul autorităţilor publice pentru reglementarea urbanistică a localităţilor, ne conduc rapid spre haos, spre pierderea ireversibilă de identitate cu impact direct ȋn calitatea vieţii urbane.

Suntem de peste treizeci de ani, cât o epocă, ȋntr-o libertate fără reguli. Ne ȋncurcăm unii pe alţii fără să putem afla o cale comună de viaţă cu adevărat urbană.

Am readus ȋn cadrul actual povestea celor trei etape atât de rupte una de cealaltă, ȋntrucât cred că este momentul cercetării lor cu sensibilitate şi rigoare pentru a redesena imaginea potrivită comunităţilor noastre. Lipsa de continuitate fundamentată pe tradiţie are ca rezultat slăbiciuni ale comunităţilor concretizate ȋn grave boli sociale. Consecinţele pe termen lung sunt previzibile, părăsirea şi părăginirea, haosul şi dezintegrarea sau, ȋn cel mai bun caz, asumarea inconştientă a periferiei distrugătoare de suflet.

Ar trebui să ne gândim dacă suntem capabili să ȋnvăţăm din cele petrecute pentru a pregăti, a continua un nou suflu pentru localităţile noastre. Teoretic se poate, practic suntem prea ocupaţi cu vânătorile de vânt din bâlciul deşertăcinilor. Ar trebui totuşi să existe preocupări reale, la nivel comunitar, ca a patra etapă a existenţei noastre urbane să capete chip, să ne reprezinte ȋn ceea ce avem noi bun, nu să prefigureze Apocalipsa.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului