Trinitatea în PSD: şef de partid, premier, candidat la prezidenţiale (II)

În continuarea textului de miercurea trecută, ne oprim astăzi asupra celor mai recente cazuri de suprapunere între poziţiile de preşedinte PSD, prim-ministru şi candidat în alegerile prezidenţiale: Victor Ponta şi – foarte probabil – Viorica Dăncilă. Trebuie să pornim, însă, de la observaţia că despre o candidatură a doamnei Dăncilă nu vom putea vorbi decât după ce partidul îşi anunţă opţiunea irevocabilă. Totuşi, este cât se poate de tentant să adăugăm un nou caz de "trinitate" la experienţa politică a PSD.

A fost, aşadar, domnul Victor Ponta, în 2014. Nu putem şti cât de mult şi-a dorit liderul de atunci al PSD o mutare de la Palatul Victoria (plus cabinetul numărul 1 din şoseaua Kiseleff) la Palatul Cotroceni. Pentru tânărul ce apăruse, în 2010, drept soluţia de compromis între diversele facţiuni ostile lui Mircea Geoană, funcţia de premier reprezentase o ocazie de extindere a bazei de putere în partid. Duelurile cu preşedintele Traian Băsescu îi consolidează imaginea, chiar dacă în vara lui 2012 i se reproşase pasul înapoi făcut în contextul faimosului referendum de demitere a şefului statului.

Dacă ar fi existat în PSD un alt candidat cu şanse evidente, care să ducă lupta pentru preşedinţie după ruptura de PNL, rămânerea domnului Ponta la Guvern ar fi fost o opţiune . S-ar fi putut ajunge la o situaţie nouă în PSD şi în politica românească: un partid să deţină ambele poziţii de vârf, dar prim-ministrul (în acest caz, Victor Ponta) să domine politic preşedintele. Se ştie, însă, cum au evoluat lucrurile: domnul Ponta a pierdut şi s-a văzut silit să renunţe la şefia partidului, iar după alte câteva luni să demisioneze şi din fruntea guvernului, pe fondul dramei de la "Colectiv".

Pentru scopurile acestui text, interesant este să observăm că domnul Ponta, asemenea domnului Adrian Năstase în 2004, eşuează în concretizarea finală a "trinităţii". În PSD, tripla postură de şef de partid, prim-ministru şi candidat la prezidenţiale generează, mai ales dacă partidul stă bine în preferinţele electoratului, o putere formidabilă. În spatele ei, însă, asistăm la formarea unui pol semnificativ care aşteaptă să preia conducerea efectivă pe cale "paşnică" dacă liderul învinge (şi devine preşedintele României) sau printr-un atac frontal dacă acesta eşuează.

Există, desigur, diferenţe între traseele post-electorale ale domnilor Năstase şi Ponta. Cadrul constituţional din 2014 îi permite acestuia din urmă rămânerea în funcţia de prim-ministru, după înfrângerea la prezidenţiale, iar acest argument este folosit, o vreme, şi pentru a justifica menţinerea în fruntea partidului. Apoi, spre deosebire de complotul care duce la înlăturarea domnului Adrian Năstase, autoritatea domnului Ponta este subminată într-un mod mai discret şi mai elaborat. În ansamblu, însă, după epoca Ion Iliescu, liderul PSD învins la prezidenţiale încearcă să se menţină, dar nu reuşeşte.

Dacă nu vor apărea surprize, doamna Viorica Dăncilă va fi următoarea persoană în care se vor reuni energiile "trinităţii". Desigur, situaţia de astăzi este foarte diferită de cea din 2004 sau 2014, iar despre deosebirile între personalităţile implicate nu este să cazul să vorbim aici. Dar, dincolo de abilităţile politice ale doamnei prim-ministru Dăncilă şi de scorurile PSD în sondaje, asistăm la o nouă etapă în funcţionarea aceluiaşi mecanism: şeful partidului nu-şi poate proteja funcţia evitând candidatura la prezidenţiale, premierul este singurul în stare să motiveze organizaţiile din teritoriu într-o campanie naţională. Cele două ipostaze în care o regăsim deja pe doamna Dăncilă o cheamă şi pe cea de-a treia.

Nu este cazul să speculăm aici pe marginea şanselor electorale ale premierului, dar este clar că performanţa candidatului Viorica Dăncilă – din nou, dacă domnia sa va fi persoana validată de congres – va fi evaluată şi, în caz de eşec, vor exista sancţiuni. Asemenea domnului Victor Ponta după prezidenţialele din 2014, doamna Dăncilă ar putea rămâne o vreme în fruntea guvernului şi în caz de înfrângere. Dar, dacă vorbim de conducerea partidului, este clar că în caz de înfrângere – fie ea şi una strânsă, în turul secund – poziţia domniei sale va fi contestată. Vom vedea curând dacă evenimentele se vor derula după modelul deja consacrat sau dacă vom avea parte de surprize. Spre exemplu, de o preluare a modelului aproape necunoscut în politica românească, prin care un candidat învins îşi anunţă, cu demnitate, retragerea din funcţiile de vârf deţinute până atunci.