Un domeniu de cercetare încă nou în România: muzica de film (II)

A fost doar unul din sutele de exemple ilustrând preeminenţa cenzurii politice asupra produsului artistic. Bineînţeles, în timpul regimului comunist, astfel de situaţii au marcat şi o serie întreagă de filme româneşti, cazurile sunt cunoscute, nu le aduc aici în discuţie cu toate că fiecare a avut semnificaţia sa.

În timpul simpozionului de la Bucureşti – Muzica de film. Politici şi imagini în mişcare, 16-17-18 noiembrie 2023 – au fost analizate două tipuri de partituri muzicale: cele din filmele cu scop propagandistic (tratând istoria veche şi istoria contemporană a României) apoi cele, puţine la număr, scăpate de intruziunea ideologică. Din a doua categorie menţionată se cuvin amintite Un film cu o fată fermecătoare (1966, regizor Lucian Bratu), Aşteptarea (1970, regizor Şerban Creangă), Nu sunt turnul Eiffel (1969, teleplay în regia tandemului Cornel Todea-Boris Ciobanu), Comedia gamelor (regia Andrei Brădeanu). Aceste filme (şi altele, dar nu includ aici lista completă) au avut norocul să fie realizate în perioada relativei liberalizări (1963-1971) care a permis tratarea unor subiecte foarte puţin sau deloc tributare „comandamentelor” ideologice. De aceea, asemenea celorlalte componente ale creaţiei cinematografice sau de televiziune, compozitorul (de cele mai multe ori Richard Oschanitzky) a avut libertatea exprimării în genuri, în stiluri mai puţin sau total respinse până atunci şi după aceea: jazzul şi creaţia academică de avangardă.

Cum producţiile cinematografice de tip propagandistic, atenuat sau evident, au rămas până în 1990 în atenţia prioritară a regimului comunist, muzica a trebuit să respecte „legea fundamentală”: să stimuleze patriotismul prin caracterul dinamic, prin melodiile şi ritmurile de marş sau prin lirismul evocator pronunţat. A fost cazul filmelor Tudor (1963, muzica Gheorghe Dumitrescu), Neamul Şoimăreştilor (1965), Dacii (1967), Columna (1968 – la toate trei muzica a fost semnată de Theodor Grigoriu), Mihai Viteazul (1971, muzica Tiberiu Olah), Ciprian Porumbescu (1972, muzica R. Oschanitzky). Din categoria filmelor istorice cu caracter propagandistic nu pot fi omise Cu mâinile curate (1971), Ultimul cartuş (1973), Un comisar acuză (1974, muzica R. Oschanitzky), dar acestea cred că au un statut special, pe măsura statutului special pe care l-a avut regizorul Sergiu Nicolaescu în relaţie cu puterea politică. Intenţia sa (declarată public în mai multe interviuri) de a prelua modelul filmelor americane cu gangsteri, de a le adapta cerinţelor ideologice româneşti, a avut ca rezultat fericit şi libertatea acordată compozitorului Oschanitzky de a folosi elemente din aproape toate genurile muzicale – jazzul fiind plasat la loc de cinste. A fost încă un argument care a asigurat marele succes de public.

Aici găsim câteva întrebări fireşti: de ce sunt filmele lui Sergiu Nicolaescu atât de des transmise la televiziune? Doar pentru publicul nostalgic? Pentru că sunt infinit mai ieftine decât cele noi, din import? Lăsând la o parte jocul actoricesc modest al lui S. Nicolaescu (ce curaj a avut regretatul critic Ştefan Oprea să-şi exprime în revista „Cronica” din anii ’80 reticenţa faţă de talentul de actor al regizorului!), spectaculozitatea imaginilor, cascadoriile, interpretările actorilor de elită, ritmul alert al acţiunii, umorul, muzica devenită personaj în sine au asigurat rating, reţin şi astăzi atenţia. Dar partiturile destinate iniţial spectacolului cinematografic rezistă doar la audiţie? Ar putea fi ascultate în absenţa imaginilor, numai cu ajutorul aparatului de redare a sunetului, ori în concert? În privinţa înregistrărilor, nu prea ştim, pentru că în România nu a existat obiceiul bun al publicării muzicii de film pe discuri. Singura excepţie –discul ce memorează secvenţe din creaţiile de gen ale lui Richard Oschanitzky – a fost realizat din iniţiativa Ilenei Popovici, dar nu a fost destinat comercializării, păstrându-şi numai statutul de document. S-a dorit ca aceasta să fie o primă selecţie dintr-un număr de cinci, dar „buna tradiţie” românească a iniţiativelor fericite decurajate mai devreme sau mai târziu a fost confirmată din nou…

În privinţa muzicii din filmele româneşti meritând să devină muzică de concert, am mai putea discuta despre creaţiile rămase de la Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah (de ce se programează atât de rar în concertele filarmonicilor suita simfonică „Mihai Viteazul”?) sau Adrian Enescu. Probabil că, în absenţa compozitorilor, care aşteaptă în alte sfere alegerea „apelor”, muzicologul de azi, bun cunoscător al creaţiei de acest gen, a contextului istoric-politic ce a determinat compunerea partiturilor la care m-am referit, ar avea şansa să le evalueze pe cele apte să figureze în repertoriile orchestrelor, în cataloagele de discuri. Cred că şi aceasta este una dintre concluziile primului simpozion românesc despre muzica de film – prilej de cercetare inedită ce merită repetat.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor