Un european şi planul său (II)

„E un german, un german bun, dar un german”, a spus cândva despre Robert Schuman unul dintre marii adversari ai iniţiativelor de integrare europeană lansate la începutul anilor ’50 de elitele politice ale celei de a Patra Republici franceze – este vorba de Charles de Gaulle. Peste doar câţiva ani, revenit la putere ca fondator al celei de a Cincea Republici, de Gaulle reorientat, pentru o vreme, proiectul european înspre o dimensiune bazată pe cooperarea între guverne, fără concesii majore în privinţa suveranităţii naţionale. La şapte decenii de la începutul aventurii pe care o numim, astăzi, Uniunea Europeană, putem spune că ea se apropie mai mult de ceea ce îşi închipuia şi îşi dorea Schuman.

Despre limba maternă a lui Schuman (luxemburgheza), naţionalitatea dobândită prin naştere (cea germană) şi, în fine, opţiunea de maturitate (cetăţenia franceză) am amintit în prima parte a acestui text. Important este că Schuman s-a dovedit un bun european. Şi probabil că la aceasta a contribuit mult viziunea sa filosofică şi doctrinară, puternic influenţată de catolicismul politic interbelic şi de noua creştin-democraţie ce se configura în primii ani de după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dar, pentru a putea părăsi comparaţia cu de Gaulle, ar merita introdus în discuţie un al treilea protagonist: cancelarul vest-german Konrad Adenauer. Cu de Gaulle, după 1959, Adenauer a colaborat (e drept, foarte strâns) doar din postura de şef de guvern. Cu Schuman, care a fost prim-ministru şi ministru de Externe în multiple cabinete, Adenauer (care în epocă deţinea şi portofoliul Externelor) a colaborat atât instituţional, cât şi în cadrul unei reţele de organizaţii extrem de dense ce reuneau nenumăraţi politicieni, militanţi şi intelectuali publici – în mare majoritate, catolici – din multe ţări vest-europene.

Concret, Schuman nu avea niciun motiv să se teamă că Adenauer nu va reacţiona în timp util la scrisoarea sa din 7 mai, în care enunţa ideile-cheie din Plan. Cancelarul german avea să-i răspundă pozitiv chiar a doua zi, pe 8 mai, ceea ce i-a permis lui Schuman să-şi introducă propunerea pe ordinea de zi a şedinţei de cabinet din 9 mai. Motivul este acela că Schuman cunoştea foarte bine părerea lui Adenauer despre integrarea economică, promovată ca soluţie la problemele de securitate. Încă din epoca interbelică (1932), la un congres al Secretariatului Internaţional al Partidelor Democratice de Inspiraţie Creştină (SIPDIC), prezidat chiar de Adenauer, se adoptase o rezoluţie în care ideea unei comunităţi economice europene era prezentată ca o soluţie la problemele de securitate. După război, tot în cadrul mişcării creştin-democrate, Adenauer îşi face cunoscută poziţia favorabilă faţă de integrarea producţiei franco-germane de oţel şi cărbune. Robert Schuman, la rândul său implicat în aceste organizaţii şi iniţiative, nu are de ce să se teamă, cât timp Adenauer îşi controlează ferm majoritatea parlamentară.

Catolic conservator, reverent faţă de îndrumările Sfântului Scaun, Robert Schuman nu a fost un democrat doctrinar. Dar, asemenea altor intelectuali creştini din epocă, a fost influenţat de încercările lui Jacques Maritain de a face din creştinism temelia morală a unei noi democraţii, care să şteargă urmele fascismului şi nazismului, în Europa. Fără a putea intra aici în detalii, se poate afirma că Schuman a experimentat o tranziţie specifică tuturor celor care, dată fiind experienţa lor de viaţă, au făcut trecerea de la catolicismul politic interbelic, doctrină ce îşi propunea să ofere o a treia cale între liberalismul individualist şi socialism, la creştin-democraţia postbelică, autodefinită ca pavăză a Europei occidentale împotriva comunismului şi a ameninţării sovietice.

Proiectul politic asumat de Schuman este, totodată, imposibil de înţeles dacă îl limităm la integrarea propulsată de logica pur tehnocratică. În spatele cuvintelor sobre – pentru că trebuie să fie aprobate de politcieni şi de public – stă viziunea despre o Europă caracterizată de dreptate socială şi armonie, concepte cheie în vocabularul creştin-democrat. Este, pentru a folosi un cuvânt mai vechi, pe care catolicismul politic german şi-l asumă, dându-i o nouă semnificaţie, o viziune asupra Europei ca Abendland („Apus”): o Europă creştină, distinctă de celelalte spaţii politice şi culturale ale globului şi, frecvent, ameninţată de acolo; o Europă caracterizată de solidaritate organică şi, prin aceasta, capabilă să radieze civilizaţie.