Un om de carieră

De multă vreme, în cartierul în care vieţuiesc s-a aciuat un suflet de pripas. Sincer să fiu, nici nu mai ţin minte dacă omul a adoptat cartierul sau dacă, dimpotrivă, cartierul a crescut în jurul acelui suflet strivit de viaţă. În tot cazul, de mai mulţi ani, în fiecare zi dăruită oamenilor de bunul Dumnezeu, pe cărările dintre blocuri putea fi zărit, în patrulă, un bărbat uscăţiv şi tomnatic, cu chipul bătătorit de intemperii şi cu buzele otrăvite de nicotină. Îmbrăcat în haine de bogdaproste, cu încălţări când prea mari, când cu totul nepotrivite faţă de starea vremii, bărbatul cu figura scobită de necazuri numai de el ştiute stârnea în sufletele celorlalţi un alean ca de manea. Of, of!

La prima vedere, se părea că omul se află mai mereu în compania unor făpturi nevăzute pe care le dăscălea în cuvinte de neînţeles pentru o ureche obişnuită. De la răsărit şi până la apus, vorbitul fără noimă era purtat fără încetare de-a lungul aleii pe care personajul nostru o străbătea de zeci şi zeci de ori, ca şi cum s-ar fi aflat într-o misiune de maximă importanţă. Atunci când nu patrula prin cartier, omul se aşeza socratic pe o bancă şi scormonea fără grabă prin ascunzişurile neştiute ale unei veste care trăise şi zile mai bune, pentru a da la iveală o carte invariabil îngălbenită de timp şi de condiţiile de păstrare. De era aceeaşi carte sau de fiecare dată alta, nu am de unde să ştiu. Ştiu, însă, că omul era un cititor-model. Cu răbdare de serafim întorcea pagină după pagină şi trăgea din carte, mai ceva decât din ţigările pe care le vlăguia până la ultimul fum, nectarul poveştilor prinse în ţesătura înşelătoare a şiragurilor de litere tipărite. Parcă l-am auzit odată zicând că îi plac romanele de capă şi spadă ale lui Ioan Dan, însă e posibil să nu fi ţinut eu bine minte. Oricum, e sigur că uneori scrijelea într-un carnet nişte însemnări puchinoase a căror finalitate scăpa înţelegerii grăbite a oricărui trecător.

Dacă ar fi avut careva inspiraţia de a filma cu o cameră de mare viteză curioasa rutină a lecturii în văzul tuturor, atunci s-ar fi văzut limpede că lumea plutea zilnic în jurul lui Georgică, iar nu Georgică în jurul lumii. De felul lui, omul era scump la vorbă. Abia după ce eu l-am tras de limbă, iar el m-a tapat de zece lei – ca să merg la dentist, şefu’! – abia atunci a mărturisit că e de loc din Cucuieţii de Vale şi că are, undeva, nişte copii, astăzi mari şi la casele lor, pe care i-a lăsat cu fimeia. Dacă stătuse sau nu la mititica, nu am putut afla. Am aflat, totuşi, o sumedenie de lucruri despre vecinii ştiuţi şi neştiuţi, semn că Georgică, pe lângă patrulă şi lectură, se mai ocupa şi cu cercetarea aproape ştiinţifică a programului individual al tuturor locatarilor aflaţi pe o rază de 500 m. Cine ştie ce isprăvi cavalereşti va fi făcut Georgică cu acest calendar minuţios al sosirii şi plecării vecinilor din staţiile propriilor apartamente!

Dar, decât să speculez, mai bine vă informez că omul nostru ar fi fumat chiar şi havane, deşi, de regulă, strângea între dinţii ciuruiţi de condiţiile adverse un soi incert de ţigări pe care parcă le topea de dragul fumului ca de furnal eliberat simultan şi pe gură, şi pe nări. Un scriitor cu talentul lui Pier Paolo Pasolini ar scrie cu multă vervă despre înfăţişarea şi curioasele obişnuinţe ale lui Geor­gică. Cu voia dumneavoastră, eu aş vrea să punctez un alt aspect.

Când s-a pripăşit în cartier, sărmanul suflet pedepsit de viaţă inspira o nesfârşită milă. Era îndeajuns ca Georgică să ridice, de printre cavaleri, o privire ca de bufniţă abia căzută din cuib şi, Doamne-ajută!, îi şi răsărea un bănuţ în mână. Dar de ce scriu, oare, milă? Curgea mila ca un torent, era o revărsare de milă, încât ţi se făcea milă de atâta milă! Toată lumea voia să ajute, toată lumea voia să dăruiască, iar Georgică, ca un beneficiar generos, plasa discret monedele în locuri în care nici soarele nu ajungea, iar bancnotele, de la Iorga la Enescu, le freca spornic de frunte ori de barbă, ca să îi aducă noroc şi le făcea dispărute cât ai zice supercalifragilisticexpialidocious. Şi azi aşa, şi mâine tot aşa, până s-a adeverit vorba ceea: fă binele şi aşteaptă răul.

De la o vreme, Georgică al nostru s-a prins că bună­tatea omenească e un izvor care poate fi făcut să curgă mai uşor, cu un dram de iniţiativă şi cu puţin pişicherlâc. De îndată ce donatorii şi sponsorii săi reveneau cocoşaţi de bagaje din călătorii mai îndelungate de un ceas ori chiar de două, Georgică răsărea ca un duh fermecat lângă portbagajele locatarilor şi, cu o serviabilitate cuceritoare, omul bun la toate căra cu destoinicie sacoşe, bagaje, plase, valize, recipiente şi tot ceea mintea omenească a putut născoci ca mijloc de depozitare în vederea transportării pe distanţe mai scurte ori mai lungi. Această amabilitate interesată, declanşată cu un zâmbet din care lipseau toţi dinţii, i-a adus lui Georgică tabieturi şi ţinute noi, aşa că, după o vreme, locatarii se puteau mândri că în cartierul lor stă un om de succes. Ce altceva s-ar putea spune când oricine putea constata că uscăţivul şi amabilul Georgică umbla înfoiat ca un curcan, rotea printre inelare un smartphone decent, servea cafeluţă de două ori pe zi, nu mai stârnea tresăriri de buzunare cu hainele lui de căpătuială şi, în ansamblu, lăsa impresia că a găsit un binefăcător care îi purta zilnic de grijă cu bunăvoinţă părintească?

În caz că vă întrebaţi care va fi fost sursa subitei cosmetizări pe care o afişa omul străzii, atunci e bine să aflaţi că în orele în care maşinile locatarilor erau plecate cine ştie pe unde, omul nostru se perinda de trei ori de-a lungul aleii dintre blocuri şi se prefăcea în parcagiu profesionist, taxând cu tupeu de politician toate maşinile veneticilor care se încumetau să oprească temporar pe locurile de parcare închiriate de locatari de la primărie. Cu chip sever şi voce aspră, „domnu’ George“ îi dirija la fix pe rătăciţii cu ochii scurşi după un nesperat loc de parcare, le fixa fără ezitare intervalul orar permis pentru staţionare şi apoi se freca interogativ în barbă cu un gest care nu putea primi decât un răspuns: pentru o oră, un Enescu, pentru două, un Grigorescu. Nicolae Grigorescu. Încasa „domnu’ George“ atât de la locatarii care doreau cu ardoare să-şi găsească neocupate locurile de parcare închiriate de la municipalitate, cât şi de la zecile de vizitatori de ocazie care nu-şi puteau crede buzunarelor bucuria că iată, domnule, există şi comunităţi în care oamenii locului ştiu să se gospodărească eficient, angajând un om destoinic şi capabil să pună ordine în haos.

Într-o seară, am revenit la bază, încărcat cu obişnuitele cumpărături săptămânale. Din umbrele reci ale întunericului, apăru, ca din întâmplare, Georgică. I-am dat bineţe şi l-am rugat să mă ajute cu traistele. Ţigara lui mi-a zâmbit ironic, în timp ce îşi continua patrula de seară: „Nu pot, boss, am sciatică. Mi-a zis doctorul să mă menajez!“. Iar eu, paralizat de replică, am înţeles că Georgică e un om de carieră. Mă aştept ca mâine-poimâine să îl văd la televizor, trezind mila celor cărora le cere votul, cu timbrul lui adânc tabagic, de parcagiu competent.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi