Un spectacol caligramă

La acel film m-a dus cu gândul scenariul inteligent conceput de Csaba Székely şi la fel de inteligent adaptat de regizorul Radu-Alexandru Nica pentru inteligenţii actori sibieni. Dacă în filmul al cărui titlu nu mi-l amintesc scenele se derulau secvenţial, dând impresia de colaj, în spectacolul lui Radu Nica cele zece scene se întrepătrund parţial, iar cele zece personaje au legătură unele cu altele.

Aparent, cele zece porunci biblice stau la baza spectacolului („Să nu ai alţi dumnezei înaintea mea!”, „Să nu îţi faci chip cioplit!”, „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”, „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte!”, „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ!”, „Să nu ucizi!”, „Să nu preacurveşti!”, „Să nu furi!”, „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău!”, „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău!”), fiecare dintre cele zece personaje încălcând una dintre acestea, lucru care va avea consecinţe negative asupra vieţii altui personaj, înrudit într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru că în fond toţi suntem semeni, nu-i aşa?

În fapt, cele zece porunci nu sunt decât un pretext. Dacă ar fi să ne referim chiar la prima poruncă („Să nu ai alţi dumnezei înaintea mea!”), dumnezeii avuţi în vedere, după cum se poate observa şi din detaliile scenografice, sunt noii zei ai cetăţii (starurile, tehnologia, vedetele politice etc.). Iar înscrisul „Dumnezeu n-a fost aici” de pe decorul pictural de tip graffiti art face ca totul să trimită în mod absolut remarcabil la conceptul lui René Magritte din Ceci n’este pas une pipe. Tot de aici începe şi descifrarea construcţiei spectaculare, din scene care se intersectează şi se reiau parţial de la o poveste la alta. Între re(prezentare) şi (sub)text se instalează exact aceeaşi distanţă intenţionată din tabloul lui Magritte care reprezintă o pipă, având sub imagine înscrisul cum că „Aceasta nu este o pipă”. În spectacol se face referire la ceea ce este evident (cele zece porunci care sunt numite în momentul trecerii de la o scenă la alta de unul sau altul dintre personaje), iar din reprezentare (derularea spectacolului propriu-zis, făcând uz de storrytelling şi jucând cu cărţile pe faţă în privinţa faptului că acţiunea scenică nu-i decât simulare) rezultă negarea celor zece porunci (cu trimiteri având la bază experienţe subiective sau cu implicaţii sociale actuale).

În altă ordine de idei, în spectacol e vorba de Dumnezeu şi de cele zece porunci, dar înscrisul cum că „Dumnezeu n-a fost aici” contrazice ceea ce este reprezentat. Dacă o contradicţie reală nu poate exista între text (ceea ce se scrie în piesă, text de spectacol, scenariu etc.) şi imagine (spectacolul ca reprezentare de ordin vizual, cu replici rostite), în măsura în care o contracţie reală poate exista doar între două afirmaţii (ordinea textului şi ordinea reprezentaţională a imaginii sunt situate în planuri diferite), se pare că regizorul este un antireprezentaţionist (cum am mai observat şi în alte rânduri). De aceea, probabil că i-ar da dreptate lui Michel Foucault atunci când interpretează tabloul lui René Magritte ca fiind o caligramă. Şi poate că ar fi de acord cu faptul că spectacolul său este o caligramă. Un spectacol caligramă în contextul căruia secretul pantofilor bej (o pereche de pantofi de damă bej se găsesc plasaţi în spatele decorului la început, evitând simetria în raport cu decorul din faţa lor, după care unul din personaje îi încalţă), proiecţia video pe fundal (în avans, retrospectivă sau uneori chiar în acord cu storrytelling-ul), aprinderea globurilor atunci când sunt în joc anumite personaje (globurile fiind plasate deasupra celor zece spaţii de intrare în scenă – decorul propriu-zis, concentrând o staţie de metrou, de la pereţii desenaţi în grafitti art, la barele de la intrare, într-un perimetru restrâns) sau gravitatea absurd voită de dinaintea pauzei, invitând la „sezonul doi” şi proiectând pe fundal „Colectiv” nu necesită nici un fel de interpretare. Un spectacolul caligramă modulat pe ruperea de ritm dintre „Dumnezeu n-a fost aici” şi „Să nu…”. Cu treceri bruşte de la comic la grav, de la serios la derizoriu ori de la expresivitate scenică, la improvizaţie ori şarjare. Un spectacol caligramă rece din spatele căruia vocea regizorului pare să nu spună decât că nu trebuie să credem în corespondenţa dintre text şi imagine, dintre obiect şi realitate, dintre replică şi fapt; că nu trebuie să credem în spectacolul pe care îl vizionăm deoarece reprezentarea scenică nu-i decât o iluzie. Mai mult, realitatea scenică e una de ordin lingvistic în contextul căreia situaţiile şi personajele nu au corespondenţă reală, iar acest lucru e lăsat la vedere din punct de vedere regizoral.

În scenele intercalate, cu reluarea fragmentară a unor momente pentru a explicita treptat situaţiile şi relaţiile dintre personaje, schimbând uşor detaliile şi neurmând o ordine cronologică, fiecare dintre actori este, pe rând, narator şi personaj. Din poruncă în poruncă (încălcate de unii) şi din păcat în păcat (comise de alţii), se ajunge în final, în mod circular, la un prim păcat (mama care şi-a abandonat/ vândut copilul) şi la un ultim păcat (incestul, cuplul care se formează şi urma să aibă un copil se dovedeşte a fi format din frate şi soră). În pofida glacialului abordării regizorale, personajele excelent interpretate (limbajul teatral şi interpretările actoriceşti sunt foarte vii) conferă spectacolului o tensiune ce se amplifică pe măsura curiozităţii cu care sunt urmărite şi descâlcite situaţiile, dar care se şi descarcă prin nostimade şi ironii scenice.

(10 de Csaba Székely, traducerea: Sándor László, regia: Radu-Alexandru Nica, scenografia, video, light design: Andu Dumitrescu, muzica: Vlaicu Golcea, cu: Diana Fufezan, Andrei Gîlcescu, Raluca Iani, Serenela Mureşan, Cristina Ragos, Vlad Robaş, Ciprian Scurtea, Cristian Timbuş, Arina Ioana Trif, Marius Turdeanu, prezentat în cadrul Microstagiunii BRD Scena9, 24 martie 2018, Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)