Vasile Alecsandri şi arhivele ieşene (II)

Printre multele slujbe şi demnităţi pe care Vasile Alecsandri le-a onorat cu numele său în Principatul Moldovei, în Principatele Unite şi apoi în România, a fost şi aceea de arhivist. Arhivist al Statului, adică cel care conducea Arhivele Statului Moldovei, numit fiind de domnitor. La acea vreme, Arhivistul Statului era o slujbă înaltă care presupunea un rang boieresc, iar Alecsandri o obţine la 32 de ani, în 1850, având în vedere că primise deja, din 1841, şi înaintarea în rang de la comis la spătar. Cum sărbătoarea de 190 de ani de funcţionare necontenită a arhivelor ieşene este un bun prilej de arheologie documentară şi de analiză retrospectivă, aş cere îngăduinţa cititorului să dau glas, peste secole, lui Nicolae Suţu, consilierului domnitorului Mihai Sturza Voievod, cel care îi face următoarea recomandare pentru înaintarea în rangul de spătar aşa cum apare ea în documentele aflate şi azi în păstrarea arhivelor:

« Prea Înălţate Doamne, cu privire atât a slujbii ce dumnealui comisul Vasile Alecsandri cu toată sârguinţa şi destoinicia împlineşte de la anul 1839 până astăzi, şăf banilor scutelniceşti şi a pensiilor şi ţânerea socotelilor în bună regulă, dar mai ales în privire că tânărul acesta şi-au cheltuit o îndelungată vreme în sholile Parisului de la care s-au întors în Patria sa cu îndestulă ştiinţă în literatură şi alte epistemii, încât că după îndemânările sale au arătat şi roduri priincioase Patriei sale şi să nădăjduiesc şi alti mai multi după îndeletnicirile la care necontenit jărtfeşte toată vremea cea slobodă a sa. (…) Apoi dumnealui comisul ar vrednici pentru slujba ce ocuparisăşti la o înaintire de ce mai însămnătoare ca pentru o aşa îmbrăţişare din partea ocârmuirii şi dumisale comisul să să facă îndemn spre mai multă pe viitorime râvnă în slujbele şi în dezvălirea talenturilor sale în privinţa Patriei» (transcriere şi traducere Gh. Ungureanu).

La această frumoasă scrisoare de recomandare domnitorul pune următoarea rezoluţie: «Postelnicia, în privire celor cuprinsă în această anafora şi spre îndemnarea recomenduitului a spori în cele bune (s.m.) se miluieşte cu rangul de spătar pentru care se va slobozi decretul cuvenit».

Spătarul Vasile Alecsandri va prelua conducerea arhivelor în primăvara anului 1850, în vremea ultimului domnitor pământean al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, până pe 22 aprilie 1853 când va demisiona exasperat de lipsa de interes a autorităţilor pentru rezolvarea sediului şi necesarului pentru buna funcţionare, năravuri păstrate cu conştiinciozitate până în ziua de azi de cei de sus…

Activitatea lui Alecsandri ca Arhivist al Statului a fost cercetată iniţial de Sever Zotta, care nu a găsit decât câteva documente semnate de Alecsandri, şi definitivată până azi de Gh. Ungureanu, cel care duce mai departe cercetările, utilizând şi descoperirile lui A. Sacerdoţeanu. Acesta, Director General al Arhivelor Statului de la Bucureşti, identifică, în arhiva Fundaţiei Mihail Kogălniceanu din Bucureşti, câteva acte importante referitoare la subiect, inclusiv actul prezentat mai sus, publicând în Arhiva Românească un amplu articol intitulat chiar „Începuturile funcţionăreşti ale lui Vasile Alecsandri”. Analizând activitatea acestuia la arhiva ieşeană, Gh. Ungureanu, care estima rapoartele semnate de poetul de la Mirceşti la „o sută şi mai bine”, scria: „Numai în dos.1001 Tr.1756 op. 4997 se găsesc 9 lucrări dintre care două scrise în întregime de Vasile Alecsandri: Proectul pentru regularea Arhivei Statului pe trei pagini mari însoţite de un General tablou de toate actele adunate în păstrarea Arhivei Statului de la 1832 până la 30 Oct. 1850”.

Vasile Alecsandri s-a dovedit un conducător vrednic şi vizionar în gestionarea arhivei pe care o socotea „o avere publică ce merită cea mai de aproape îngrijire a cârmuirei” fiind preocupat, de la bun început, de găsirea unui local potrivit pentru sediul şi depozitele instituţiei, care să fie „trainic încăpător şi ferit de toate primejdiile ce ar putea aduce stricăciune actelor, precum umezeala, colbăitul, focul şi celelalte”. Identifică un loc potrivit la mănăstirea Frumoasa, în casele şi pivniţele domneşti ale lui Ghica Vodă, dar „fiindcă acest lăcaş a fost prefăcut de către călugări în şură şi găinărie, de neapărată trebuinţă este ca Departamentul Lucrărilor Publice să se însărcineze cu dregerea numitului fost palat şi să se aducă în starea cuvenită unui local menit a cuprinde în sânul lui Documentele Ţării” (apud Gh. Ungureanu). A mai făcut, de asemenea, rapoarte detaliate către Departamentul Dreptăţii (ministerul justiţiei de atunci, care asigura suportul logistic şi financiar al arhivelor) pentru „40 de rafturi pentru aşezarea actelor ce stau înghesuite pe jos şi care sunt expuse la feliuri de stricăciuni”. Fără niciun rezultat însă. Scârbit, va demisiona.

Dincolo de gustul amar al similitudinilor cu situaţia ingrată de azi a arhivelor ieşene, cred totuşi că e important de subliniat orizontul larg, polivalent, în care s-a manifestat unul dintre cei mai reprezentativi şi iluştri paşoptişti, boier european luminat şi şcolit în Occident, devotat binelui public şi extrem de riguros şi aplicat în slujba ţării care, dincolo de virtuţile sale literare, politice şi diplomatice a fost şi un exemplu de funcţionar public. La care s-ar cuveni meditat mai des.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor