Victoria împotriva orgoliului

Indiferent ceea ce se scrie, indiferent de ceea ce scriem, Cristiano Ronaldo a fost unul dintre marii fotbalişti ai contemporaneităţii. Oare mai este? Născut acum 37 de ani în mijlocul Atlanticului, în insulele Azore, Cristiano Ronaldo dos Santos Aveiro a fost şlefuit la Sporting Lisabona, printre alţii şi de al nostru Laci Bölöni. Manchester United Real Madrid, Juventus Torino şi din nou Man United au fost etapele unei cariere ieşite din comun. A debutat la naţionala portugheză la 18 ani, înlocuindu-l pe predecesorul său întru glorie, Luis Figo. A apărut în arena marilor competiţii, la Euro 2004, un campionat atât de nefericit pentru naţionala sa, învinsă de două ori de surprinzătoarea echipă a Greciei. A înscris atunci două goluri, dar mai important este preluarea definitivă a băţului de ştaferă de la Figo, care a înţeles, după acel campionat, că vremea lui dusu-s-a. De atunci, Cristiano a jucat la patru Cupe Mondiale (inclusiv cea pe care o urmărim acum) şi patru „Euro”, trecând printr-un alt moment dificil; finala Euro2016 de la Paris când „CR7”, artizan principal al calificării în ultimul act, nu a putut să se bucure integral de victoria echipei sala în faţa Franţei, fiind accidentat şi înlocuit în min. 25. Este lider mondial la selecţii în naţionale (195) şi goluri (118), are un premiu FIFA World Player, cinci Baloane de Aur şi…..

Şi gata cu apologia fiindcă în mod cert lui CR7 nu i-au murit lăudătorii. Este bine, totuşi, să evidenţiem cu cine avem de-a face, deşi nu există iubitor de fotbal ca să nu ştie cine este Cristiano Ronaldo. Însă toate tribulaţiile actuale ale marelui star îşi trag seva din cariera sa prodigioasă, pentru că marile valori au şi imense orgolii. Să mai pomenim de Regele nostru fotbalistic. Gică Hagi? Cel care acum 24 de ani cerşea statuie şi care nici acum, ca unul dintre cei mai buni antrenori români (chiar cel mai bun), nu s-a vindecat de megalomania caracteristică marilor staruri cu temperamente năvalnice? Lui Hagi asemenea răbufniri de orgoliu îi trec repede. Lui Cristiano, îi trec şi mai repede. CR7 şi-a stricat treburile la Man United pentru o izbucnire demnă de un starleţel de Liga I de pe la noi: „de ce mă schimbi, mister tocmai pe mine? Nu ştii cine sunt?”. La naţionala Portugaliei, s-a stricat cu Fernando Santos pentru ceva similar. Santos, care pare a deveni cel mai bun selecţioner portughez all-time, l-a pedepsit. Şi i-a ieşit cum nu se poate mai bine iscusitului tehnician. Fără Cristiano (intrat pe teren, totuşi, în final), Portugalia a învins solida echipă a Elveţiei cu 6-1, iar înlocuitorul său, Gonzalo Ramos a marcat trei goluri. E greu de ştiut dacă Gonzalo a preluat ştafeta de la Ronaldo, la fel ca Rolando de la Figo acum 18 ani, dacă va fi noul Cristiano, sau va fi unul dintre atacanţii doar peste medie a Lusitaniei, precum Nuno Gomes, Pauleta sau – hai să zicem – Quaresma.

Ce s-a întâmplat apoi ţine de domeniul miracolului fotbalistic. Întreg lotul, cu Ramos în frunte, care sărbătorise victoria în faţa unui Ronaldo stingher, s-a întors spre colegul care le-a fost şef, tătic şi Rege. Suporterii din tribune deja îi scandau numele de pe la 3-1. Până şi intransigentul don Fernando stă în cumpănă dacă să joace cu sau fără CR7 în confruntarea cu Maroc din sferturi.

Fotbaliştii de mare tehnicitate, marii „mingicari” cum le spunem noi sunt precum artiştii: firi sensibile, orgolioase şi uneori dominatoare. Nici Messi nu-i departe, deşi se manifestă public mai discret. Ca un adevărat artist al balonului, Cristiano Ronaldo suferă, dar a demonstrat că poate să-şi învingă aleanul şi orgoliul. Arătându-şi susţinerea şi disponibilitatea faţă de naţionala Portugaliei, candidată chiar la titlul suprem. Cu ajutorul fanilor şi al coechipierilor. Iar dacă acest Cristiano Ronaldo va mai avea ceva de spus la această Cupă Mondială, meritul aparţine atât suporterilor, cât şi colegilor care nu au uitat ceea ce CR 7 a făcut pentru ei.