Visuri moarte

Un prieten îmi spune că bunicii lui aveau trei maşini în curte, deşi bunicul era cizmar, iar bunica stătea acasă, casnică. Era prin anii 70. Asta mi-a amintit de ai mei. Bunicul geamgiu, bunica tot casnică. S-au mutat la oraş în anii 60 şi au construit două case, una pentru ei, una pentru ai mei. Prin anii 80, nişte rude prin alianţă, el electrician, ea cu muncile câmpului, au reuşit să construiască de-a lungul unui deceniu vreo trei sau patru case la ţară, nu-mi amintesc exact numărul. Pentru copii. Oricum, ţin minte că pe vremea copilăriei mele, din două salarii modeste, o familie cu doi copii trăia absolut decent. În doi-trei ani îşi construiau o casă, în cinci ani îşi puteau cumpăra o Dacia, astea erau mai scumpe că maşina era produs de lux, nu o necesitate ca azi, de concedii nici nu mai vorbesc, mergeau oriunde în ţară, două săptămâni în staţiuni la mare sau la munte, fără grija că nu le ajung banii. Pare greu de crezut, mai ales după experienţa dramatică a ultimului deceniu de comunism, cu frigul din case şi magazinele goale, dar până prin anii 80 românii chiar o duceau mai bine decât probabil peste optzeci la sută dintre cei de azi. Nu era diversitatea de acum, când poţi alege din zeci de variante ale aceluiaşi produs, nu prea puteai ieşi din ţară, dar cu veniturile pe care le putea obţine, o familie de condiţie medie, din clasa de mijloc, cum s-ar spune azi, îşi permitea ceea ce acum îşi permit maxim zece la sută dintre români. Din middle class-ul actual, o familie de corporatişti, să zicem, cu venituri de 3-4 mii de euro pe lună, nu-şi permite o casă decentă decât cu preţul unui credit care-o ţine captivă 20-30 de ani. Până la pensie, cu stresul aferent care creşte şi mai mult costul vieţii. Că la 40 de ani faci hernie şi la 50 primul infarct şi-ncepi să-ţi cheltui banii prin spitale. Şi aici vorbim de cei care, după standardele actuale, o duc bine şi care şi ei sunt de fapt o minoritate. Că majoritatea nu-şi permite nici măcar un concediu decent şi fără stres financiar. Majoritatea covârşitoare a românilor, pe care Mugur Isărescu nu are cum s-o vadă pe Valea Prahovei bară la bară pe ambele sensuri şi nici în mediile statistice pe care i le calculează subordonaţii de la BNR, chiar este în „poverty”. În genul de sărăcie pe care, oricât ar părea de greu de crezut, generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri n-au atins-o. Iar ceea ce face situaţia şi mai dramatică e că cei mai loviţi de soartă sunt cei care cresc de-acum. Copiii şi tinerii de azi. Când eram eu tânăr, în anii 90, o diplomă universitară încă însemna ceva, avea o valoare reală. Învăţai 16 ani, dar cu facultatea terminată aveai un viitor aproape asigurat. Educaţia era o investiţie cu rată de profit imensă, inimaginabilă azi. Un inginer de nivel mediu, chiar modest, trăia fără griji. Un profesor la fel. Un medic, în cinci ani era bogat. Azi, faci două facultăţi, un master şi un doctorat pe bune, şi ţi-ai consumat şi tinereţea, şi speranţa că vei face carieră pe undeva. De regulă, te zbaţi câţiva ani prin tot felul de job-uri nesigure şi complet nesatisfăcătoare şi te-nfunzi în datorii, iar când prinzi ceva mai bun eşti deja cu nervii la pământ. Copiii noştri nu speră nici la atât. Cei super-educaţi, de altfel mulţi dintre ei, mai visează doar la un job decent undeva pe-afară. Ceilalţi, nici atât. Joburile pe care le găsesc le permit s-o ducă de azi pe mâine. Să faci şcoală mai mult de un liceu, a devenit un lux. Te angajezi ca să nu mori de foame. Despre familie şi, eventual, copii, nici vorbă. Cei mai mulţi nu-şi permit nici să se gândească la asta. Nivelul de stres e maxim, cred că sunt primele generaţii din istorie care nu mai visează. Că nu mai are sens. Că viitorul nu mai duce nicăieri.