Wimbledonul? De ce nu Nobelul?

"L'Equipe" observă primirea de rock-star făcută Simonei Halep de zeci de mii de români pe Arena Naţională. Ovaţionare îndelungată, transmisii în direct, tribune înţesate de figuri ale sportului şi show-bizului într-o atmosferă cu parfum sud-american şi decor pseudo-olimpic. În mod evident, cotidianului sportiv francez îi scapă implicaţiile emoţionale mai profunde ale evenimentului organizat pentru câştigătoarea Wimbledonului. Nu rareori, în efortul de a răspunde globalizării, naţiunile derizorii inventează domenii de competitivitate, în care îşi proiectează orgoliul naţional pentru a acoperi frustrări de natură economică, tehnologică şi culturală. Tenisul a ajuns să joace vremelnic în România rolul fotbalului în America latină. Un pansament al eşecului naţional într-o societate incapabilă de seriozitate şi meritocraţie altundeva decât într-un joc. Sau în joacă.

Ceea ce poate fi considerat impropriu şi complet eronat în seara de 17 iulie a fost transformarea succesului sportiv în adevărată sărbătoare a meritocraţiei naţionale. Unica posibilă în România de azi. "Muncă", "exemplu", "sacrificiu" au fost cele mai frecvente explicaţii ale fenomenului Simona oferite de comentatori. Indiscutabil, ele merită semnalate. Dar obsesia menţionării lor descriu un popor de sportivi închipuiţi ori suporteri prefăcuţi, dornici să conteze cu ceva într-o lume în care nimeni nu-i prea observă. E preferabil şi sănătos ca sportivii să rămână ceea ce sunt – simpli campioni, nu să devină automat eroi naţionali.

Fără să vreau, mi-am imaginat un domeniu care ar putea conta cu adevărat şi ar avea un impact real şi profund asupra societăţii ori în imaginarea noilor modele sociale pentru tinerele generaţii: inovarea ştiinţifică şi tehnologică. Cum ar fi un cercetător fluturând deasupra capului o medalie Nobel în ştiinţe (fizică, chimie, medicină) ţinând un discurs pe Arena Naţională, în faţa a zeci de mii de curioşi, despre România, posibilitatea ei de a contribui la valorile umanităţii, în timp ce luat de valul euforiei publice ar clama populist, precum Simona: "Acest premiu este al nostru, este al ţării"? Cum ar fi ca Andi Moisescu, amfitrionul unui eveniment transmis în direct de toate televiziunile de ştiri, să prezinte un grup de oameni de ştiinţă care au descoperit leacul cancerului, graniţa universului ori particulele lui Dumnezeu (altele decât cele găsite la CERN)?

Fireşte, nicăieri în lume oamenii de ştiinţă nu sunt primiţi precum Simona, ca nişte rock-staruri. Pentru că pot fi înţeleşi de foarte puţini. Cu atât mai puţin în ţara care a inaugurat noua Arenă Naţională înaintea noii Biblioteci Naţionale. În fond, nu e o întâmplare că toată lumea ştie unde se află şi ce valori fotbalistice se mai antrenează la Academia lui Hagi (cum a reuşit să imprime un spirit competiţional occidental echipei României U21 la Campionatul European de Fotbal), în timp ce Academia Română eşuează în paseisme neghioabe şi pretenţii pentru privilegii nesimţite, iar universităţile româneşti dispar din topurile internaţionale.

Nu e de mirare că şi Simona, după exemplul Academiei lui Hagi, plănuieşte "un proiect cu ministerul" pentru un milion de tineri care vor să joace tenis, în timp ce un "minister al Cercetării" va rămâne (garantat!) cenuşăreasa bugetară pe următoarea sută de ani. Astfel e complet explicabil de ce între topul WTA şi poziţia României în indexul global al inovării există o prăpastie care se va adânci.

Există în această poveste şi o asemănare grotescă între sport şi ştiinţă: salariul directorului Institutului Naţional în Silvicultură "Mărin Drăcea", o sinecură pesedistă cu venit anual cât al unei semifinale jucate de Simona la Wimbledon. Directorul de care nu a auzit nimeni, niciodată, are probabil venitul unei duzini de premianţi Nobel la universităţi de prestigiu din Occident. O formă de recunoştinţă secretă, pusă la cale de statul român. E tipul de "meritocraţie" al partidului-stat.

Felicitări Simona! Dar hai să admitem onest că e doar un sport şi nimic mai mult. E un bun prilej de distracţie, dar de restul realităţii cine se mai ocupă? Wimbledonul e perfect pentru o pauză, într-o seară călduroasă de vară, alături de prieteni. Dar cu temele cu adevărat importante cum rămâne?