Ziarul şi reţeaua

Într-un articol apărut în numărul din 8 aprilie a.c. al cotidianului "The New York Times", publicistul Justin E. H. Smith, profesor de istoria şi filozofia ştiinţei la una din marile universităţi pariziene, semnala că, sub efectul otrăvurilor deversate în mediul online, jurnalismul contemporan traversează o acută criză de credibilitate. Intitulat "Sfârşitul satirei" (The End of Satire), materialul menţionat constituie o meditaţie asupra prefacerilor pe care noile tehnologii ale comunicării în masă le inoculează în inima tradiţiilor gazetăreşti consolidate în ultimele două secole. Mai precis, argumentează profesorul Smith, reţelele online distrug ecosistemul informaţional clasic, prin anularea hotarelor dintre adevăr şi ficţiune şi prin "ştergerea" distanţelor retorice care au făcut posibilă înflorirea discursului critic al satirei în mediul jurnalistic tradiţional.

În repertoriul tipic al jurnalistului de modă veche, poanta, aluzia, jocul de cuvinte sau caricatura alcătuiau un repertoriu pe care o minte inteligentă şi scormonitoare îl valorifica, de regulă, pentru a crea lungimea de undă necesară spre a contempla discrepanţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre persoană şi personaj, dintre prototipul real şi fantezia comică. De altfel, mulţi gazetari şi-au făcut un titlu de glorie prin talentul de a dezvălui chipurile din spatele măştilor purtate pe scena vieţii de unele din personalităţile vieţii publice. Peste tot pe unde a înflorit libertatea presei, tradiţia satirei s-a hrănit cu resursele şi procedeele artei comice de a spune ceea ce aparent ar fi fost de nespus, de a devoala jocul de culise, de a explora, în cheie umoristică, umbrele adevărului.

În opinia profesorului Smith, explozia comunicării prin intermediul reţelelor de "socializare" destructurează vechile rutine şi tradiţii ale mass-media. Acolo unde exista, până mai ieri, convenţia de a nu confunda sarea şi piperul satirei cu otrăvuri precum manipularea, propaganda ori linşajul mediatic, avem, astăzi, teatrul scurt al unor conflicte violente finalizate cu înregimentarea conştiinţelor. În trecut, legea, publicul şi bunul-simţ îl opreau chiar şi pe gazetarul cel mai neobrăzat să nu (prea) descuie cutia cu orori a calomniei şi insultei. În prezent, stavilele au fost sfărâmate, iar dejecţiile inundă periodic fluxul de "ştiri" care circulă în reţele. În trecut, se activa un mecanism de fair-play denumit "drept la replică". Astăzi, există doar replica ultimativă, fără drept de apel.

Ca să punem mai bine în lumină pertinenţa punctului de vedere exprimat de profesorul Smith e suficient să urmărim, fie şi experimental, cum reacţionează gherilele de troli şi de mercenari întreţinute, astăzi, în mediul online, de unii dintre politicienii cu notorietate. Ori de câte ori presa va puncta un aspect incomod sau presupus incomod legat de viaţa şi de activitatea publică a unui ales al poporului, în mediul online se dezlănţuie, cu viteza luminii, un val de respingere menit să copleşească, prin amploare şi ritm de propagare, ştirea difuzată pe canalele mediatice tradiţionale. Instituţiile media sunt anatemizate şi discreditate în aplauzele followerilor devotaţi (aceasta e una din reţetele predilecte ale preşedintelui american Donald Trump), ziariştii sunt puşi la wall şi bătuţi cu vorba mai zdravăn decât cu bâta, iar ştirile sunt demontate cu "adevăruri" enorme, senzaţionale, molipsitoare. Contemplat cu ochi rece, acest scenariu seamănă izbitor de mult cu o execuţie în piaţa publică, deosebirea fiind că armele şi eşafodul sunt, deocamdată, fabricate "doar" din cuvinte şi imagini. Asasinarea credibilităţii şi distrugerea reputaţiei nu cunosc nici limite, nici bariere, şi se realizează cu sânge rece în numele şi sub ocrotirea libertăţii de exprimare.

Mai limpede decât alte tehnologii ale comunicării, mediul virtual deconspiră, dacă ne raportăm la retorica "satirică" practicată frecvent în lumea reţelelor online, cât de agresivă, cât de rudimentară şi cât de urâtă este natura umană superficial deghizată sub masca unui avatar electronic. Mai dramatică decât astfel de instincte primare individuale rămâne contagiunea care aprinde ca o vâlvătaie mulţimi de internauţi dornici să consume aproape zilnic acest nou soi de spectacol "parodic" care amplifică degradarea umanului la scara a mii şi mii de suflete. O lume se dărâmă, bit by bit, o alta creşte din cenuşa celei sfărâmate. Quo vadimus?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi