În contextul invaziei ruse asupra Ucrainei, specialiştii ieşeni explică modalitatea în care trebuie să le comunicăm copiilor ce se întâmplă, dar şi cum să gestionăm situaţia în cazul unui copil care fuge din zona conflictului alături de familia sa.

Astfel, în cazul copiilor care se văd în situaţia de a primi o altă familie şi alţi copii în casa lor ca refugiaţi, specialiştii sunt de părere că trebuie purtată o discuţie în care să li se explice pe înţelesul lor de ce în casa lor va veni o altă familie, care e formată doar din mamă şi copii.

„Ar trebui ca părinţii să le explice cât pot de bine că ceea ce se întâmplă într-o ţară învecinată este ceea ce s-a întâmplat şi în celelalte războaie de-a lungul istoriei. Sunt copii, în special cei după clasa a V-a, care la orele de istorie au aflat deja despre războaiele anterioare, despre luptele între naţii, şi atunci ne putem lega de subiect şi de un exemplu astfel încât să înţeleagă că este într-adevăr o situaţie de risc. Cu calm şi cu o stabilitate emoţională destul de bună putem trece peste ceea ce se întâmplă”, a precizat dr. Raluca Prepeliţă, medic primar psihiatru la Institutul de Psihiatrie „Socola”.

În cazul copiilor cu vârste sub 5 ani, care nu se uită la emisiuni ce abordează acest subiect, însă aud discuţii în familie şi primesc la rândul lor refugiaţi în casă, specialiştii recomandă ca părinţii să apeleze la emoţii şi la explicaţii cât mai simple.

„Explicaţiile aici trebuie să intervină pe partea socio-emoţională şi socială, spre exemplu cei care găzduiesc familii de refugiaţi să le explice de ce şi cum trebuie să ajutăm. Astfel facem apel la emoţii şi empatie, iar copilul va defini la nivelul psihicului această empatie şi va şti, i se va impregna că ajutorul poate veni oricând şi oriunde, inclusiv la oamenii străini. Dacă ne gândim cum ne învăţau pe noi bunicii, părinţii, să nu vorbim cu străinii, aici intervine puţin maturitatea adultului care să explice exact de ce ajutăm străinii. Este o situaţie acută, de intervenţie în criză”, a completat medicul ieşean.

În cazul copiilor care sunt nevoiţi să fugă din calea războiului, specialistul ieşean crede că inclusiv plecarea de acasă într-un alt loc mai sigur poate fi un eveniment traumatizant pentru aceştia. Copiii ajung să rememoreze evenimentul, iar amintirile neplăcute şi involuntare ajung să îi afecteze. Primele care apar sunt simptomele de reacţie acută la stres, dar care nu durează mai mult de o lună, iar la o perioadă mai lungă de trei luni, se poate pune diagnosticul de şoc posttraumatic.

„Chiar şi pentru copiii care nu au văzut în direct bombe sau oameni răniţi, ci doar au fost luaţi de acolo pentru protecţia lor, este un eveniment traumatic, dar mult mai uşor decât cei care au văzut deja aceste imagini şi cărora le vin recurent în minte aceste flashbackuri. De obicei, copiii au coşmaruri referitoare la aceste evenimente şi corelează de exemplu sunetul unei bombe şi tresar la un ticăit de ceas sau la ceva care cade, un pahar care se sparge. Sunt stimuli care pot declanşa retrăirea acestor evenimente”, a explicat dr. Raluca Prepeliţă.

De aceea, trebuie observat pe termen mediu şi lung dacă au fost afectaţi de ceea ce au trăit. Îngrijorător devine în momentul în care nu îşi mai urmează activităţile pe care le făceau, dacă au stări depresive, de anxietate, cu atacuri de panică.

„Pot avea comportamente agresive şi pot să meargă până la automutilare sau heteroagresivitate faţă de cei din jur. La vârste mai mari chiar se poate ajunge la componente suicidare, dar asta înseamnă evoluţia foarte mare a tulburării de şoc posttraumatic care nu este tratată şi nu au susţinere psihologică”, a completat specialistul ieşean.