Caută 
4 MIN
Sintagma „Ordinul arhitecţilor” impune respect. Te trimite îndată cu gândul la ordinele medievale cu ierarhii riguroase, cu respect şi solidaritate între membrii admişi în baza unei selecţii iniţiatice. Şi admiterea în ordinul arhitecţilor se face în urma unui examen profesional pentru obţinerea dreptului de a semna proiecte, dar relaţiile dintre membrii ordinului sunt grevate de dificultăţi. În Iaşi sunt 340 de arhitecţi cu drept de semnătură, creatori orgolioşi cu interese trăite în divergenţă. Prin urmare alcătuiesc mai degrabă un număr decât un grup. Rezultatul acestei stări de fapt este o breaslă slabă, anemică, fără impactul de imagine meritat în viaţa comunităţii. Prin urmare numele de „ordin” nu prea are legătură cu modul real în care relaţionează arhitecţii.
O dată la patru ani preşedintele ordinului se schimbă prin alegeri libere. Numai că funcţia este ocupată prin autopropunere. Candidaţii se autopropun şi, evident, dintre aceştia este ales preşedintele. Cine este ambiţios îşi „cumpără” voturile necesare, într-un fel de campanie electorală fără un traseu transparent. Se întâmplă aşa întrucât vorbim de un grup de arhitecţi mai degrabă omogen, fără personalităţi recunoscute ca atare de membrii grupului. Aşa încât alegerea preşedintelui nu vine dintr-o recunoaştere profesională şi a calităţilor lui manageriale verificate în vreun fel. Deci performanţa activităţii noii echipe în următorii patru ani are un grad înalt de incertitudine. Este logic. Fenomenul e similar alegerilor democratice din societatea mare cu diferenţa că la alegerile politice campania electorală este oficială şi urmează un curs public cu repere clare.
În acest context nu este de mirare că majoritatea arhitecţilor stau pe margine, nu se implică. Dacă participarea celor cu drept de vot se apropie de 30% se consideră un mare succes, ca la recentele alegeri, când cei peste o sută de membrii s-au sufocat de căldură în subsolul unde ordinul arhitecţilor îşi are sediul, într-o lipsă de confort evidentă. Cum ar fi fost o dezbatere cu participarea a măcar 70% dintre membrii într-o sală civilizată, la lumină şi aer, cu teme de discuţie prestabilite?
Concluzia este clară. Preşedintele ales are din start un handicap de reprezentativitate dat de faptul că totuşi marea majoritate a arhitecţilor a rămas afară, nu a participat la votul care dă putere reală. Pentru că, nu-i aşa, puterea reală este dată de alegătorul liber, căruia nimeni nu-i cunoaşte opţiunile.
Într-o normalitate ideală, nu imposibilă, ordinul arhitecţilor din Iaşi ar trebui să fie grupul de creaţie de arhitectură reprezentativă nu numai în această parte de ţară, ci în toată România. Îi suntem datori Iaşului cu acest lucru. Proiectele realizate de membrii ordinului dau conţinut cultural la peste 80% dintre investiţiile din zona de activitate. Ei sunt deci actorii principali, responsabili pentru patrimoniul de arhitectură şi urbanism moştenit şi pentru acela care urmează să se realizeze. Cu toate acestea, după treizeci de ani de existenţă arhitecţii orbecăiesc în acelaşi subsol al dezbinării, fără puterea de influenţă pe care ar trebui să le-o ofere implicarea majoră în cea mai importantă activitate vizibilă a societăţii, arhitectura. La nivel de ordin, arhitecţii se complac într-o delăsare sufocată de lipsa ideilor active, puternice, capabile să ducă activitatea de proiectare într-o direcţie sănătoasă pentru toată lumea.
Sunt multe probleme cărora o organizaţie atât de importantă trebuie să le găsească soluţii. Proiectele cumulate ale tuturor membrilor ordinului gestionează valori de investiţie imense, cu toate acestea, rolul esenţial al arhitectului în utilizarea corectă a resurselor pentru a realiza valoare nu este nici pe departe recunoscut. În consecinţă, foarte rar, mai degrabă niciodată nu sunt asigurate resursele minime necesare pentru ca soluţiile de calitate să fie posibile.
Avizarea, aprobarea autorizarea proiectelor au intrat, de prea multă vreme, într-un proces birocratic fără capăt, ajuns la limita absurdului.
Proiectele realizate la Iaşi nu-şi găsesc locul între creaţiile de arhitectură de prestigiu la nivel naţional, cu atât mai puţin la nivel internaţional. Oare arhitecţii, sau numai arhitecţii poartă această vină?
Imaginea grupului de creaţie al arhitecţilor în viaţa culturală a comunităţii este de multă vreme în agonie. Pare pe calea fără întoarcere a dispariţiei şi nimeni nu este interesat s-o resusciteze.
Grupul important de 340 de arhitecţi cu drept de semnătură din zona Iaşi-Vaslui, nu pare să aibă resurse pentru realizarea marilor proiecte locale de urbanism. De ce oare?
Toate aceste probleme şi multe altele, cer o schimbare radicală de atitudine. Rezolvarea lor nu vine de la sine, pe cărări nedeterminate, ci prin politici coerente puternice, transparente, de grup. Este o adevărată luptă ce urmează în interiorul ordinului pentru a-l face să funcţioneze ca grup şi o adevărată luptă în societate ca acestui grup să-i fie recunoscută importanţa.
La conducerea ordinului arhitecţilor tocmai a fost ales un tânăr membru al ei, domnul arhitect Alin-Enver Hoblea. Să-i urăm succes!
Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului
