Mergem înainte

E groaznic să mă trezească ţigăncuşele care vin gureşe de la vreo discotecă pe la 3 noaptea. Sunt semibete: „Şi stai, fa, să-ţi spun…” Başca semianalfabete, că ţiganii nu mai merg la şcoală în ultimii ani, nici profii nu se mai omoară să facă campanii de convingere prin mahalaua ţigănească pentru ca părinţii să-şi trimită puradeii la şcoală, ca „pe vremea aia”. Nici directorii nu-şi mai bat capul să trimită profii. Asta era pe vremea ticălosului ăla de comunism. Însă mergem înainte!

Dar ţigăncile sunt semiparturiente, se cotârcesc cu cine apucă şi „varsă carul” pe unde apucă. Pentru asta nu trebuie să înveţe alfabetul. De pe la 14 ani şi mai devreme. Însă „pitrec”, frate, toată noaptea! Râd şi ţipă frenetic, violent. Agresivitatea, îmi pare, creşte pe zi ce trece în lumea de azi. Ori poate îmbătrânesc eu şi mi se pare. Iar poliţişti n-am văzut prin mahalaua ţigănească de ani de zile. Vor fi venind incognit-o, mai ştii! Ştiu că vor spune că nu li se oferă nici lor condiţii… Plus că, vorba unei consătence: „Noi avem ţigani buni!” Însă mergem înainte, că, spusa unui domn învăţător, „înainte” era mai bine.

E şi mai îngrozitor când îmi dau seama că nu mai am cafea, aşa că îmi fac un fel de pişervaser din surogatul Mariei. Dar… mergem înainte. Avem un crucioi electric pe vârful dealului, luminat feeric nopţile. Ca să arate administraţia că suntem credincioşi cât încape. Însă gradul de religiozitate nu a crescut nici cât negru sub unghie, nu creşte nici atâtica în populaţie. Ba, mi se pare, e invers, în pofida crucioaielor pe care le tragem când trebuie şi când nu trebuie. Dar şi mai înfiorător este că nu există locuri de muncă, cei mai mulţi trăiesc din ajutoare sociale. Ce să mai meargă în Străinezia să câştige ceva biştari! Şi, totuşi, se duc destui. Căci… mergem înainte.

***

Am s-o spun şi pe asta: Am tradus de-a lungul anilor mai multe cărţi. Uneori mă simţeam groaznic. De multe ori, după atâta efort, simţeam că sfârşitul traducerii e aproape. Atunci mă încurajam: Dar ăla care a tradus cărţoiul Iosif şi fraţii săi? D-apoi cel care a scris cartea! Şi simţeam şi că îmi va lipsi durerea efortului de a drămui, nopţi în şir, imponderabilele cuvinte – îngerii mei de limbă românească. Şi mergeam înainte! Ah, mustea în mine atâta orgoliu, văzând că limba românească este în stare să înveşmânteze geniul unui mare autor străin şi să-i dea cetăţenia de scriitor român.

***

Daaa, mergem înainte. Dar parcă nimic nu se schimbă – simt asta cu bucurie. Ora 12. Maria pliveşte prin grădină. Cu mâna. Ea e orăşeancă – aşa că foloseşte numai mâna. Oricât am învăţat-o eu să dea cu sapa. E mai repede aşa.

În fine, citesc cartea lui Viorel Ilişoi, Eroii mei, şi trag cu privirea la stratul de lalele roşii, acum pe trecute, ca şi la narcisele deja trecute. Am de gând să scriu o cronică la carte, dar trebuie să citesc temeinic.

Mama stă în scaun la soare, ora 12, v-am spus. Vântul îi flutură şuviţele de păr alb. Lângă ea un trandafir roşu pe care noi îl numim „japonez”, dar e doar de pe aici, de la Mediterana, din Tunisia, Algeria sau aşa ceva (am citit nu ştiu pe unde). E de un roşu aprins. Lalelele din strat – la fel. Narcisele-s pe ducă (pe aici le zice zarnacadele, din turceşte, Leonaş îi spunea coanei Chiriţa: „Eşti frumoasă ca o zarnacade”). Ochioase cu un singur ochi galben în mijloc. Bujorii acuşi vor înflori şi ei. I-am mai rărit, dar mi-a fost milă să-i rup prea mult, aşa că nu vor fi prea mari.

Deocamdată casc gura la salcie. În vârful uscat vin dimineaţa graurii, umflaţi de prea mult bine, şi şuieră. Latră câinele vecinilor. Al nostru era adineuri sub masă. Acum e plecat. Are capul de capucin – ros. Şi-a prins capul în vreun gard, că noi am astupat toate găurile din garduri. Dar îşi revine. O vreme a stat mai mereu ascuns – îi era pesemne ruşine.

Unul trece cu prapurul înapoi la biserică. A fost un mort în sat. Deh, unii urcă, alţii coboară, alţii macină la moară. Groaznic-negroaznic – asta e! Aş mai zice ceva de slujba de înmormântare, dar nu mai zic – acuşi o să-mi vină şi mie rândul.

***

Ora 1.30 noaptea. Nu vreau să fiu ca mama când era la vârsta mea. Ţin minte că se plângea mereu că nu poate dormi şi se frământa în pat.

Când nu pot dormi, citesc (am acum pe masă Goma, Vişniec şi Ilişoi – citesc „pe sărite”) sau mă uit la sport. Dacă găsesc ceva tenis, e minunat! Să spun că scriu – aş minţi. Nu-mi fac iluzii!

Poate doar să zic, cu modestie, că scriu despre sătucul Chizdileşti în care am călătorit cândva. Treci de Căcăuţii de Jos şi ajungi la Borta Chizdileştilor, bodega locală, pe care persoanele mai pudibonde preferă să nu o numească. Apoi, după destule toasturi cu localnicii, am jucat hora locului cu o sumă de chizdileşteni şi chizdileştence, mândri de dansurile lor păstrate atât de curat şi de autentic: Unde joacă chizdileştenii/ Acolo pământul geme.

Am plecat după aceea pe două cărări, groaznic de beat, dar convins de importanţa culturii scrise şi vorbite în frumosul sat Chizdileşti, care şi-a adus contribuţia, de-a lungul secolelor, la cultura naţională. Căci… mergem înainte.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video