Adevărul la comandă

Domnul colonel e furios că am drept de opinie. Şi nu oriunde, ci la gazetă, adică acolo unde pot influenţa tinerii. Îi declar sincer că nu am pretenţia de a fi stăpânul adevărului, că e departe de mine demonul unanimităţii, aşadar sunt total deschis să-mi asum şi erorile, doar să ştiu ce-l supără atât de mult. Adaug că respect diversitatea opiniilor şi proclam: Trăiască diferenţa! Tot nimic. Fac legătura cu articolul recent despre destinul marelui om politic şi demn martir Ion Mihalache. Mă dumiresc, în fine: empatia mea cu Mihalache este motivul revoltei lui. Domnul colonel nu poate admite ca cineva să emită o altă judecată decât cea pe care o ştie din manualele comuniste de propagandă. Doar cunoaşte şi el istorici, de la care a  aflat, pare-se, adevărul gol-goluţ. Încerc să-l introduc în biografia lui Mihalache şi a lui Maniu. Dau să câştig respect măcar pentru cel din urmă, fie chiar şi numai pentru aceea că a fost arhitectul principal al Unirii Transilvaniei cu România. Poate militarul din el să accepte, la limită, un cât de mic merit patriotului Iuliu Maniu. Încă o tentativă eşuată. Bătrânul militar din armata roşie a României nu tolerează nimic ce intră în contradicţie cu viziunea dobândită la lecţiile de învăţământ politic. Încerc să fiu calm până la capăt, dar bătrânul refuză orice alternativă. Continua să se minuneze: de ce am dreptul să scriu la gazetă!

Nu-i ştiu numele; nici nu contează. Ca el vor fi fiind destui dintre cei îndoctrinaţi în armata comunistă, spirite optuze şi cazone, care nu vor înţelege nimic din istorie, pentru simplul motiv că adevărul istoric nu răspunde la comandă. Îmi şi imaginez: Comanda la mine! Proclam adevărul unic şi unitar! ‘nţeles! Nimeni nu mişcă în front!

Mă despart de bătrân şi scotocesc în memorie, să aflu de unde-l cunosc. Îl revăd, aievea. Era în campanie electorală, iar eu candidam sub flamura ofilită a CDR-2000. Primesc de la PNŢCD invitaţia de a participa la o dezbatere găzduită de Cercul Militar. Am acceptat, cu naivă seninătate, nebănuind cabala premeditată de concurenţa politică, de la PDSR şi PRM, de comun acord cu asistenţa de vârsta a treia, încolonată la ordin în sală. De partea PRM conducea ostilităţile un cunoscut istoric ieşean, perfect integrat. Îi chestionează, mieros: nu-i aşa că aţi fost nedreptăţiţi de ţărănişti? Da!!! Replică în cor adunarea. Pesedistul îi ţine hangul. Atunci când îmi vine rândul, realizez că totul e pierdut şi nu are rost să mă lupt cu morile de vânt. Adunarea insistă, perfid. Cedez, imprudent. Încerc să articulez o propoziţie. Adunarea murmură, apoi vociferează turbat, în fine tropăie. Mă opresc: domniile voastre nu doriţi să aflaţi nimic de la mine! Mă aşez, într-un huruit de proteste, însoţite de ochi bulbucaţi şi mâini ridicate ameninţător. Fixez în memorie o fotografie a adunării. În primul rând din partea dreaptă, vedere din faţă, revăd figura tulburată, conducând ostilităţile a  tovarăşului colonel, nimeni altul decât preaopinentul meu de azi, de la sediul unei asociaţii militare, care nu acceptă nici la bătrâneţe ca cineva să-l contrazică. Nu poate admite ca eu să contest “adevărurile” infailibile revărsate peste ţară, dar cu deosebire peste vidul de gândire şi conştiinţă al unora, în cei 45 de ani de comunism. Mărturisesc: nu-l urăsc pe bătrânul bolşevic. Doar mă întristează, pentru consecvenţa lui atemporală. Cândva, Nicolae Iorga etichetase aspru acest tip de atitudine. Nu o reproduc. Unii nu pot sau nu vor să înveţe nimic din lecţia trecerii timpului şi a schimbării istoriei. Pentru acest tip de compatrioţi, totul e simplu, rectiliniu şi fără rest: adevărul la comandă.

Mihai Dorin este istoric şi publicist