Bis repetita

De pe poziţia analizei exagerat conformiste, punctul de plecare a putut fi interpretat ca o provocare, conducând spre discreditarea repetării; pe internet găsim ceea ce Quintilian numea „adectio”, cu reflectarea respectivului punct de vedere: „Bis repetita non placent” (cf. /crewforum.ro/). Dar, de fapt, viziunea antonimică a fost formulată, sarcastic, şi de poeticieni, fiind preluată sub semnul distingerii; vezi, de exemplu, în franco-latină (macaronică), „Bis repetita ne placent pas toujours” (/special-dictionary.com/), aşadar „Ce qui est répété ne séduit plus” (/fr.wikipedia.org/).

* Mama înţelegerii. De regulă, repetiţia ca stăruinţă a fost bine cotată: „Repetitio est mater studiorum” ţine, fireşte, de înţelepciunea didacticii. Însă mecanica procesului, ca repetare adormitoare a cuvintelor şi enunţurilor, a fost plasată la polul opus, după cum ne dovedesc şi formule măcar compatibile, din memoria colectivă autohtonă: „a repeta ca o moară stricată”, „a turui ca moara fără apă”, referirea la învăţătură fiind „a învăţa papagliceşte”. Iar Creangă, ilustrând acţiunea, evocă încercări ale catiheţilor de a-şi însuşi gramatica: „unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeală”.

* Legea şi tocmeala. Alta însă este situaţia când rigori ale limbajului juridico-administrativ urmăresc totala dezambiguizare. Iată, ca aplicaţii, construcţii greoaie ale domeniului, cu repetări în familia de cuvinte: „Director General Dr. Ec. M. R. Direcţia Generală de Administrare Mari Contribuabili” (/static.anaf.ro/); „M. B., inspector general de stat in Inspectia Muncii” (/zf.ro/); „Prim-procurorulgeneral-adjunct E. H. şef interimar al Procuraturii generale de la C.” (/europalibera.org/). Dar, astfel, textual, este asociat enunţul care precede semnătura cu acela din antetul actului oficial, alipire preluată în discursul public şi publicistic nu fără oarecare emfază.

* Anii mascaţi. Deoarece (a) ANIversa înseamnă „a sărbători împlinirea unui număr de ANI de la data când s-a petrecut un eveniment”, este măcar ciudată reluarea, neînţeleasă, a cuvântului-cheie în enunţuri de tipul „Aniversarea a 60 de ani de la aderarea României la Organizaţia Naţiunilor Unite” (/mae.ro/) sau „aniversarea a 20 de ani de căsătorie” (respectiv „aniversarea de 75 de ani”; /totpal.ro/). În corpul neologismului, substantivul s-a opacizat: rom. aniversare este un împrumut din franceză, a cărui bază o constituie termenii latineşti annus „an” şi versus, participiul trecut de la vertere „a se întoarce, a reveni”, aşadar adj. anniversarius are semnificaţia „care se întoarce, ~ revine în fiecare an”. De aceea, după toate regulile, (a) aniversa înseamnă deja „a sărbători împlinirea unui număr de ani de la data la care s-a petrecut un eveniment”.

* Pleonasm. S-a produs, aşadar, „alunecarea” spre „(a) sărbători” şi, de aceea, putem afla, de ex., că „O bătrânică /din Africa de Sud/ şi-a aniversat cei 100 DE ANI sărind cu PARAŞUTA VIDEO UIMITOR” (/romaniatv.net/). Cândva, Mioara Avram plasa exprimarea „a aniversa un număr de ani” printre pleonasmele etimologice. Chiar dacă ne-am obişnuit cu formula şi ne putem ascunde după desemantizarea împrumuturilor, „aniversarea anilor” reprezintă o repetare neplăcută din perspectiva istoriei limbilor. Căci, aşa n-am avea nimic nici împotriva „hemoragiei de sânge” sau a „cointeresării împreună”. Altfel stau lucrurile cu „aniversarea zilei de naştere a poetului”(cutare), „aniversarea Zilei Naţionale a României” etc.

* Plăcerea repetării. În rezumatul unor relatări despre ne-acomodarea la mediul orăşenesc transilvănean a autoexilaţilor din familii de boieri munteni, la Braşov, în timpul răscoalei lui Tudor de la 1821, Iorga preia (după „Mémoires du prince Nicolas Soutzo, publiés par Panaïotis Rizos”, Viena, Gerold, 1899) informaţii cum sunt următoarele: „Se organizează baluri mascate în locul balurilor populare, cu cârnaţi, bere, «matroane murdare», pălăria-n cap, umbrela-n mână, de care râde boierul nostru. Sara sânt ciocniri cu beţivii din partea locului, bătăi cu străjerii pentru câte o lulea ce arde împotriva regulamentelor orăşeneşti şi alte ca acestea”. Date fiind purtările incriminate, răspunsul localnicilor este pe măsură: „Lumea nu-i iubeşte deloc pe aceşti «ciocoi» uşurateci şi trufaşi, şi ei aud adeseori cum li se mârâie când trec: «Ce cauţi aici? Du-te la tine-n ţară»”. Conflictele îmbracă şi aspecte hilare, printre care o ieşire datorită căreia ne-a rămas o expresie a stăruinţei beizadelelor arogante: „Cutare, care bătuse pe un «burghez», e osândit la amendă şi o plăteşte îndoit pentru că, zice el, se duce să-l mai bată o dată” (N. Iorga, Braşovul şi românii. Scrisori şi lămuriri, Bucureşti, 1905, p. 249). Totuşi, uneori, poate avea şi repetarea farmecul ei! 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi