Brexit sau UExit?

Intrarea Regatului Unit în Comunitatea Economică Europeană – cum se numea în anii ’70 ceea ce avea să devină Uniunea Europeană pe care o ştim azi – a fost pecetluită printr-un referendum, în care 67 la sută dintre britanici au fost de acord ca ţara lor să se numere printre membrii CEE. Astăzi, mult mai puţini vor vota în acest sens. Diferenţa dintre cei care susţin ieşirea şi cei care vor menţinerea Marii Britanii în UE este extrem de strânsă şi nimeni nu e sigur cine va învinge. Ambele tabere au argumente cât se poate de solide, care, toate, duc spre Bruxelles. Altfel spus, însăşi politica UE este cea supusă votului britanicilor.

De altfel, confruntarea Londrei cu Bruxelles-ul a început la foarte scurt timp după referendumul din 1975. Patru ani mai târziu, noul premier de atunci, Margaret Thatcher, declara: „Nu vrem nici un penny de la Comunitatea Europeană. Vrem o mare parte din banii noştri înapoi, adică ce am dat peste contribuţia noastră la CEE, bani pentru care avem chitanţe”. Discursul a rămas în istorie în forma prescurtată „Vreau banii mei înapoi”. Şi „Doamna de Fier” i-a obţinut. Sfârşitul celui de-al treilea mandat de premier a găsit-o pe Margaret Thatcher tot pe baricade. În 1990 ea s-a declarat categoric împotriva planului preşedintelui de atunci al Comisiei Europene, Jacques Delors: „Mr. Delors vrea ca Parlamentul European să fie corpul legiuitor al CEE, Comisia Europeană să fie Executivul şi Consiliul de Miniştri să fie Senatul. Nu. Nu. Nu.” Totuşi, „Doamna de Fier” a fost martora acestor schimbări, dar nu a mai apucat referendumul de azi. Ce vor continuatorii ei?

David Cameron, urmaşul lui Lady Thatcher, a promis anul trecut că, dacă va câştiga alegerile parlamentare, va organiza un referendum privind rămânerea sau ieşirea ţării din Uniunea Europeană. S-a ţinut de cuvânt. A negociat în februarie 2016 patru capitole cu excepţii de la legile comunitare, pe care astăzi le supune consultării populare. Dacă supuşii reginei nu vor fi de acord cu ele, se va produce aşa-numitul Brexit. Dacă le vor aproba, Regatul Unit va face parte în continuare din UE, dar va avea un regim preferenţial faţă de celelalte 27 de state membre. Totuşi, exemplele Norvegiei, Elveţiei şi Islandei – ţări care nu fac parte din UE, dar care au legături economice strânse şi beneficiază de o libertate de circulaţie (inclusiv a capitalului) cu statele Uniunii chiar mai mare decât România – arată că există viaţă şi după Brexit. Singura diferenţă este că nu fac parte din uniunea vamală ce caracterizează comunitatea europeană.

La Bruxelles, premierul Cameron a obţinut o scutire de la plata asigurărilor sociale pentru cetăţenii veniţi să muncească în UK (imigraţie), protejarea suveranităţii britanice în faţa celei impuse de Bruxelles („jugul” Bruxelles-ului pentru partizanii Brexit), guvernanţă economică (menţinerea lirei sterline în faţa obligativităţii adoptării monedei euro) şi ameliorarea competitivităţii (mai puţină birocraţie, libera circulaţie a capitalurilor, bunurilor şi serviciilor). Foarte pe scurt, acestea au fost doleanţele britanicilor. Cum era de aşteptat, cei de la Bruxelles au amuţit înainte de referendum, de teamă să nu pună şi mai multe paie pe focul aprins de euroscepticii de peste Canalul Mânecii.

Dar, dacă britanicii decid astăzi să rămână în UE, ce se va întâmpla mai departe? Regatul Unit va fi un membru privilegiat, înconjurat de alţi membri de rangul 2 (Germania, Franţa) sau de rangul 3 (ţările Europei de Est) – ţări care nu obţin nimic altceva de pe urma acestui test decât o evitare a unei eventuale crize anunţate în caz de Brexit.

Dacă britanicii vor alege Brexit-ul, UE nu va pierde un aliat, iar Marea Britanie nu va pierde piaţa comunitară. Lucrurile se vor aşeza, bursele din Frankfurt şi Londra se vor uni aşa cum este deja stabilit pentru a o concura pe cea din New York, dar în UE se va crea un precedent: orice stat nemulţumit va putea să ridice o asemenea pretenţie şi, foarte probabil, abia o a doua ieşire va însemna începutul sfârşitului UE aşa cum o ştim acum.

Aşadar, indiferent de rezultatul de astăzi, liderii de la Bruxelles trebuie să accepte că Uniunea Europeană are nevoie de o revizie serioasă. Altfel, tot ce s-a construit în ultimii 60 de ani va începe să se năruie. Acesta este mesajul dat de „rebeliunea” britanică, şi nu faptul că Regatul Unit va face parte şi mâine din UE sau va continua pe cont propriu.