Bruioane (III)

1. Comentarii la sfârşitul unei lumi

Pentru anticapitalişti: oriunde a fost adoptat în secolul al XIX-lea sau în secolul XX, sistemul capitalist a abolit sărăcia absolută în cel mult trei generaţii. (Prin „capitalism” înţeleg aici un sistem cu următoarele caracteristici: (a) proprietate privată asupra mijloacelor de producţie; (b) producţie de masă; (c) producţie pentru profit. Cu alte cuvinte, prin „capitalism” înţeleg aici un sistem economic în care mijloacele de producţie sunt proprietate privată, iar producţia este una de masă (adică nu artizanală) şi orientată spre profit.)

Pentru filo-capitalişti: tranziţia de la economia precapitalistă la cea capitalistă a fost dureroasă. Câteva zeci de ani, oamenii obişnuiţi au trăit mai rău decât înainte (oricât de rău trăiseră înainte). Nu, nu-mi veniţi cu citate din Hayek. Hayek n-a fost un istoric social şi nici un istoric al economiei. Datele arată că între 1750 (sau 1780) şi 1820, englezul obişnuit a trăit, în medie, mai rău decât în perioada precedentă. La 1820 se ajunge cam la nivelul de la 1780, iar la 1850 beneficiile noii ordini economice sunt deja răspândite ferm în toate straturile societăţii.

Pentru anticapitalişti: capitalismul a abolit toate privilegiile vechii lumi; a deschis lumea; şi, cu asta, a făcut posibilă democraţia – şi toată seria de schimbări politice şi de mentalitate pe care o constatăm începând cu 1789.

Pentru filo-capitalişti: neoliberalismul (specia de capitalism care s-a dezvoltat începând cu 1980) este prima specie de capitalism care îşi asumă deschis ostilitatea faţă de democraţie (sub cerinţa neamestecului statului în treburile pieţei). Din punctul ăsta de vedere, neoliberalismul nu mai deschide lumea – ci, dimpotrivă, o închide, încercând impunerea de noi privilegii.

Pentru anticapitalişti şi filo-capitalişti deopotrivă: dacă prin „capitalism” înţelegem acel sistem economic în care proprietatea asupra mijloacelor de producţie e una privată (şi relativ rară, în sensul că nu oricine îşi permite să fie proprietar de mijloace de producţie), iar producţia este una de masă şi orientată către profit, mai putem numi „capitalist” un sistem în care proprietatea asupra mijloacelor de producţie rămâne privată, dar e democratizată masiv (prin intermediul imprimantelor 3D, de exemplu), producţia nu mai este de masă (ci centrată pe preferinţe individuale) şi nici orientată neapărat spre profit (întrucât costurile de producţie şi de reproducere a bunurilor tind către zero)?

Dar „socialist” putem numi acest sistem (dacă prin „socialism” înţelegem proprietate publică asupra mijloacelor de producţie, cu producţie de masă orientată către nevoi)?

Dacă răspunsul la ambele întrebări e „nu” – şi eu asta cred – înseamnă că vechea dreaptă filo-capitalistă e la fel de moartă ca vechea stângă filo-socialistă. Prin urmare, viitorul e de inventat. Vechile concepte şi războaie şi-au pierdut sensul, au dispărut în neantul lipsei de relevanţă.

2. Câteva note (scurte) despre anarhism

i. În România, anarhismul e relativ puţin cunoscut. În general, oamenii cred că e vorba de ceva legat de haos şi răzmeriţe. Cu toate astea, în linii mari e vorba de două valori mari şi late: cea legată de egalitate (adică organizare non-ierarhică) şi cea legată de cooperarea consensuală dintre indivizi (de unde şi democraţia deliberativă şi participativă).

(Anarho-capitalismul, de exemplu, nu este considerat o versiune de anarhism pentru că, printre altele, respinge ideea de egalitate şi nu susţine organizarea non-ierarhică.)

ii. Anarhismul s-a aflat de la bun început într-o relaţie mai degrabă conflictuală cu diferitele versiuni ale stângii marxiste. Dar, atâta vreme cât modelul fabricii, cu accentul pe organizare ierarhică şi pe disciplină, a fost unul viabil din punct de vedere economic, marxismul a câştigat cam toate bătăliile şi a menţinut anarhismul într-o zonă mai degrabă marginală.

Odată cu schimbările sociale şi tehnologice care au transformat fabrica tradiţională într-un dinozaur ineficient şi care au dus la dispariţia proletariatului industrial, lucrurile s-au schimbat. Marxismul a murit din punct de vedere politic (asta cam de prin 1970; în 1989 a avut loc înmormântarea oficială), iar diferite versiuni de anarhism au început să înflorească.

iii. Anarhismul are o istorie lungă, ceea ce tinde să genereze o tradiţie – iar tradiţia tinde să se transforme într-un set de norme, într-o ideologie politică. Pentru a evita pericolul ăsta, de pe la sfârşitul anilor ’90 a început să se dezvolte o versiune nouă de anarhism: anarhismul post-stângist (post-Left anarchy). În linii mari, versiunea asta şi-a propus – şi a reuşit – să facă două lucruri:

– să transforme anarhismul dintr-o posibilă ideologie într-o teorie (auto-)critică, adică să „anarhizeze” conceptul însuşi de anarhism, să-l transforme într-un concept deschis, astfel încât să-l facă imun la vreun „trebuie” – şi

– să reevalueze toate compromisurile pe care diferitele versiuni de anarhism le-au făcut cu marxismul pe vremea când acesta domina cu autoritate stânga – şi să le elimine.

iv. Marile proteste care au avut loc începând cu 2011 în Grecia, în Spania, în Portugalia sau în Statele Unite nu pot fi înţelese dacă ignorăm anarhismul, pentru că ele au încorporat multe din practicile şi strategiile anarhiste, inclusiv ale anarhismului post-stângist – de la modul de organizare (cu facilitatori şi fără lideri), la modul de elaborare a cererilor.

Asta explică şi de ce câştigătorii politici ai acestor proteste nu au fost partidele marxiste (fie ele de tip vechi, fie de tipul social-democraţiei clintoniene/ blairiste), ci partide noi, care au încorporat practici şi obiective anarhiste: Syriza, Podemos, Piraţii sau diferite partide ecologiste.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist