Capitala culturală a ministerului politic (I)

Atunci când a fost lansat programul European Capital of Culture, în 1985, nimeni nu a prevăzut succesul de care acesta se va bucura şi faptul că, an de an, entuziasmul şi pasiunile se vor dezlănţui într-o sarabandă greu de urmărit. Iniţial, fusese imaginat doar un alt vehicul de a mai pune în dezbaterea publică, în ţările care erau membre ale Uniunii Europene, conceptul extrem de eterogen şi greu definibil de identitate europeană. El părea un ingredient sine qua non al dezbaterii politice, era, în principiu, acceptat ca o realitate posibilă, dar, practic, nimeni nu punea în discuţie faptul că e mai mult o realitate teoretică şi că identităţile culturale naţionale primează şi nu vor înceta niciodată să reprezinte stratul solid, de adâncime culturală al fiecărei ţări. Identitatea europeană era percepută, mai curând, ca o strategie politică necesară pentru diverse mecanisme economice care să unifice piaţa vamală, comercială şi a muncii în ţările respective.

Abia cu integrarea ţărilor mici, de dincolo de Cortina de Fier, au înţeles şi occidentalii că entuziasmul cu care aceste state, scăpate temporar de jugul comunist, dar nu şi de influenţa sovietică, este semnul unui reviriment al identităţii europene, ca garanţie civilizatorie faţă de excesele naţionalismelor şi a gândirii parohiale care construiesc agenda statelor autocratice sau autoritariste. Dacă a fi european nu înseamnă mai nimic pentru un german, un englez sau un francez, pentru un polonez, un croat sau un român (indiferent de pe ce mal al Prutului) dobândirea cetăţeniei europene capătă alte semnificaţii şi, de aceea, percepţia integrării este legată (şi influenţată!) de speranţa ajungerii în statele bunăstării sau, cel puţin, de o îmbunătăţire a nivelului de trai de acasă.

Când însă statele sărace şi corupte au realizat că proiectul european de extindere nu e un act de caritate şi generozitate, ci doar o strategie de extindere a pieţei viabile pentru occidentali, care au adus imediat instrumentele cele mai simple de obţinere a profitului direct (bănci şi lanţuri de retaileri), investiţii simple, cu minim impact pe piaţa muncii (cele câteva sute de angajaţi sunt plătiţi cu salariul minim pe economie) şi un comportament brutal, de stăpâni de sclavi, cu angajaţii din bănci pe care, ciclic, îi epurează în numele restructurării capitaliste pentru a aduce mereu debutanţi, cu salarii mici, reacţiile naţionaliste au reînceput să apară. Revirimentul naţionalismului şi ofilirea entuziasmului pro Europa sunt teme care scutură azi nu numai ţarile în curs de dezvoltare, ci şi economii şi democraţii puternice (vezi violenţa xenofobă, de sorginte nazistă, împotriva românilor din Marea Britanie sau rasismul de stat, izolaţionist, al Elveţiei).

În acest context, de mai bine de un an, din iulie 2012, stă în dezbaterea Comisiei pentru Cultură şi Educaţie a Parlamentului European proiectul propus de Comisia Europeană pentru schimbarea reglementărilor, aprobate prin Decizia 1622 din 2006, privind alocarea, selecţia şi monitorizarea oraşelor desemnate Capitală Culturală Europeană, decizie care îşi încetează aplicabilitatea în 2019. Proiectul propus de executivul european pleca de la o monitorizare comandată de UE pentru perioada 1985 – 2004 (Palmer Report, accesibil pe site-ul Comisiei) şi definea o serie de noi axe de dezvoltare şi finanţare a culturii, punând accentul, cu precădere, pe acţiuni şi măsuri consacrate dezvoltării industriilor creative, pe antreprenoriat artistic şi pe cultură ca un instrument de dezvoltare regională. Proiectul stabilea, pentru perioada 2020 – 2035, ţările din care vor fi desemnate oraşele care vor deveni capitale culturale, promova un cadru mai detaliat de evaluare, îşi propunea criterii mai ferme şi stabilea, ca regulă, ca evaluările, atât cele primare, cât şi cele finale să fie făcute de zece experţi independenţi, din alte ţări decât cele candidate ale anului respectiv, iar decizia să fie asumată de către Consiliul Europei. Această soluţie privitoare la experţi survenea ca urmare a problemelor create de vechea regulă care impunea, la paritate, experţi europeni cu experţi naţionali, desemnaţi de guvernul ţării respective, prin Ministerul Culturii şi care a strârnit nesfârşite scandaluri în ţările latine sau balcanice, Spania, Franţa, Grecia sau Cipru fiind exemplele date în toate statisticile.

După lungi dezbateri în Parlamentul European, la presiunea majorităţii ţărilor animate de agende naţionaliste, chestiunea s-a tranşat săptămâna trecută: desemnarea oraşelor câştigătoare va fi o chestiune internă a fiecărei ţări care va decide aplicând regulile cadru stabilite de Comisie, dar cu evaluatorii proprii numiţi de Ministerul Culturii. Pentru România, unde selecţia finală se va face în 2016 pentru anul 2021, acestă decizie e un dezastru. (Va urma)