Caută 
1 MIN
În prima parte a acestui text, publicată lunea trecută, am trecut în revistă câteva repere ale primului deceniu postcomunist. Acum, când trebuie să parcurgem un interval de timp ceva mai mare, misiunea de a identifica temele esenţiale este ceva mai dificilă. Fiecare cititor are, desigur, propria grilă de analiză.
1. Începutul anilor 2000 este puternic influenţat de noul context internaţional, din ce în ce mai favorabil României: recompensa pentru atitudinea pro-occidentală în noua criză iugoslavă şi urmările dramei de la 11 septembrie 2001 consolidează şansele de integrare europeană şi atlantică. Partenerii noştri devin mai indulgenţi, predicând includerea şi mizând pe condiţionalitate ca sursă de schimbare. Eliminarea vizelor de călătorie pentru ţările UE conferă apropierii de Occident şi o dimensiune concretă, personală.
2. Energiile interne şi atractivitatea României pentru investiţiile străine îşi combină efectele, generând un proces de creştere economică ce pare a fi durabil, dar, totodată, generează dezechilibre. Corupţia şi patronajul devin tot mai acute, iar instituţiile statului de drept – create, adesea, sub presiunea UE – sunt incapabile să le combată.
3. Delimitându-se de ultranaţionalişti, PSD şi guvernul său îşi construiesc o reputaţie de reformişti pragmatici şi frecventabili. Treptat, pe măsură ce negocierile cu UE avansează, puterea devine tot mai interesată de controlul social şi de restrângerea agendei publice, inclusiv prin atitudinea faţă de presa independentă. Perspectiva concentrării puterii în mâinile lui Adrian Năstase generează teamă şi respingere în rândul societăţii civile.
4. Victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidenţiale din 2004 şi preluarea puterii de către forţele de centru-dreapta marchează intrarea României într-o nouă etapă a evoluţiei sale postcomuniste. Competiţia politică ajunge să se axeze doar pe lideri, precum şi pe enunţuri facile ce pot ajuta la diabolizarea adversarului. Discursul despre valori, efectele politicilor publice sau orice alte teme cu implicaţii doctrinare au devenit simple anexe ale războaielor între persoane.
5. Deşi conflictul între preşedinte şi guvern nu era o noutate, odată cu fracturarea coaliţiei învingătoare din 2004 se intră în era tensiunilor cotidiene preşedinte – guvern sau preşedinte – majoritate parlamentară. Conflictele între partide şi lideri au efecte destabilizatoare asupra instituţiilor, mai ales atunci când pentru a lovi în adversar şi în instituţia considerată a fi „reduta” acestuia se şubrezeşte intenţionat cadrul legislativ sau se canalizează în mod populist pasiunile electoratului. Cazurile de suspendare a preşedintelui (inclusiv referendumurile pentru demitere) sau încercarea de impunere prin referendum a unicameralismului sunt exemple elocvente. Până acum, România nu s-a dovedit capabilă să genereze consensul necesar reparării acestor daune instituţionale.
6. Unul dintre puţinele puncte în privinţa cărora s-a ajuns la un acord, în ultimul deceniu, a fost introducerea votului uninominal, cu păstrarea unei reprezentări apropiate de proporţionalitate. A fost o reformă eşuată, care a condus la accentuarea corupţiei politice şi – în ciuda aşteptărilor – la o gravă pierdere de legitimitate a parlamentarului, ca reprezentant al poporului. De asemenea, a fost modificat din interese politice sistemul de vot în cazul primarilor. În ansamblu, criza reprezentării în România postcomunistă a fost agravată de dubiile repetate în privinţa corectitudinii organizării alegerilor, dar şi de migraţia politică a aleşilor naţionali şi locali.
7. Criza economică globală – cu reverberaţiile ei particulare în Europa – a lovit dur economia românească, impunând ajustări dureroase, cu atât mai mult cu cât politicile guvernamentale fuseseră lipsite de precauţie, în anii anteriori. În plan politic, ea a demascat o gravă lacună a democraţiei româneşti: guvernanţii nu au suficientă legitimitate pentru a le solicita cetăţenilor să facă sacrificii. Nici alegerile legislative din 2008, nici prezidenţialele din 2009 nu au generat mesaje oneste care să pregătească populaţia, în perspectiva unei reacţii la criză. Succesiunea coaliţiilor şi aranjamentelor politice din acei ani a făcut ca, în esenţă, toate forţele politice mari să poarte un anumit grad de responsabilitate pentru lipsa de pregătire a ţării, însă nota a fost achitată – aşa cum este normal – de cei aflaţi la putere.
Ultimele opt puncte din totalul de cincisprezece (pentru cei cincisprezece ani vizaţi) vor fi prezentate săptămâna viitoare. Până atunci, pentru toţi cititorii acestei rubrici: Crăciun fericit!
Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”
Îți recomandăm
