Casă spre acasă

Laura Bilic este o actriţă expresivă, cu o înclinaţie aparte spre teatrul psihologic. Prin dramatizarea romanului Paulei Hawkins şi transformarea acestuia în one-woman show, actriţa o aduce în prim-plan pe Rachel, redându-i povestea cu acurateţe şi umor. Nu foloseşte decât în extrem de mică măsură recuzită (o geantă, o doză de suc) şi nu face decât arareori apel la imaginaţia spectatorului – ca atunci când îl solicită parcă să împărtăşească amintirile plăcute pe care soţul victimei le transformase cu abilitate, din dorinţa de a o controla emoţional pe Rachel, în coşmaruri, cum ar fi atingerea mâinii gazdei (soţia şefului lui Tom) la plecarea dintr-o vizită unde credea că se comportase abominabil, iar Tom o făcuse să creadă că acesta era motivul pentru care fusese concediat. În cea mai mare parte, îşi reţine auditoriul racordat la poveste în mod natural, fără a apela la strategii, precum acumularea de detalii sau crearea de suspans. Personajul este construit cu subtilitate, nici prea exterior, nici prea interiorizat. Drama, depresia, situaţia existenţială dificilă (trădare, inacceptarea fertilităţii, divorţ, evadare în alcoolism şi în imaginar, reprimarea dorinţelor) se lasă doar întrevăzute prin gesturi adecvate în mod realist scenariului, acestea nu i se impun privitorului.

În film, Emily Blunt este condusă regizoral pentru a reliefa declinul şi regăsirea protagonistei. Estetica urâtului nu este evitată, ci dimpotrivă căutată pentru a spori nota de mister a thrillerului. Eşuând în plan personal, Rachel se refugiază într-o lume virtuală, populată de schiţe de caiet desenate în tren, de ”demonul alcool” şi de vieţile altora urmărite fugitiv din tren şi distorsionate în imaginaţie (fericirea unor anonimi care primesc nume fantasmagorice, în funcţie de dispoziţia lui Rachel, este exagerată), dat fiind că ceea ce protagonista reuşeşte să vadă pe fereastra trenului nu sunt decât fragmente scoase din context. În acest mod, asociind imaginea fericită a cuplului format din fostul ei soţ şi Anne, cu care o înşelase înainte de a se căsători şi de a se muta împreună în fosta lor casă, cu imaginea cuplului necunoscut, urmărit cu privirea zi de zi din tren, Rachel continuă să îşi trăiască viaţa pierdută. Numai că într-o zi o vede pe necunoscută în braţele altui bărbat şi se simte trădată, ca şi cum ar fi fost înşelată şi părăsită din nou. Trăirile lui Rachel sunt potenţate de consumul de alcool, ajungând să exagereze realitatea şi să o interpreteze exagerat. Într-o zi de vineri, coboară din tren ca pentru a restabili ordinea imaginară pierdută prin distrugerea imaginii ideale de cuplu şi se trezeşte plină de sânge, neştiind ce se întâmplase. Aflând de dispariţia femeii necunoscute, dar atât de familiare ajunge să creadă că ar fi posibil ca ea însăşi să îi fi făcut ceva rău. În cele din urmă, descoperă adevărata faţă a fostului ei soţ, îi revine nu doar amintirea respectivei zile de vineri, ci întreaga memorie diferită de ceea ce soţul ei o manipulase să creadă despre ea însăşi. Eliberată de vină, de povara trecutului şi de frica de ea însăşi, Rachel se regăseşte pe sine. Iar fostul ei soţ, adevăratul criminal şi amantul femeii necunoscute, plăteşte pentru tot, fiind omorât în legitimă apărare.

Tot despre pierdere şi regăsire de sine este inevitabil vorba şi în spectacolul Laurei Bilic, al cărui titlu este foarte sugestiv, ales printr-un joc de cuvinte între substantivul ”casă” (casele privite din tren, fosta casă a lui Rachel şi casa celuilalt cuplu) şi adverbul ”acasă” atât de potrivit pentru redresarea situaţiei existenţiale a  protagonistei. Exceptând câteva momente punctate muzical sau prin lumini, one-woman show-ul Laurei Bilic curge firesc. Psihologia personajului este nuanţată cu fineţe şi atent calculată şi dozată. Actriţa nu se năpusteşte, nu tuşează şi nu aglomerează scenariul. E foarte multă delicateţe actoricească în parcursul Laurei Bilic şi foarte mult profesionalism. Rolul convinge fără a epuiza nici energia actriţei şi nici pe cea a spectatorului pentru că nu recurge la ieşiri histrionice intempestive.         

Am văzut-o pe Laura Bilic în diverse ipostaze de rol, potenţate sau nu prin machiaj, costumaţie, majoritatea încărcate psihologic, am revăzut-o cu plăcere pe scenele diverselor instituţii teatrale din Iaşi sau pe scena independentă. Dar acum aş putea spune că a atins un echilibru profesional şi o maturitate de creaţie de invidiat. Am înţeles de-a lungul timpului că studenţii la actorie nu concep ca profesorul care îi îndrumă să nu joace el însuşi/ ea însăşi. Sau că au mai mare încredere într-un profesor care e în acelaşi timp un actor activ. Din acest punct de vedere, dat fiind că predă la Universitatea de Arte din Iaşi, Laura Bilic este pe scenă un model pentru studenţii ei. Cu toate acestea, spectacolul ei nu se converteşte într-o lecţie de actorie, ci are valoare în sine. Este o mostră de teatru de calitate. 

(Casă spre acasă, adaptare după romanul Fata din tren/The Girl on the Train de Paula Hawkins, one-woman show cu Laura Bilic, traducerea şi dramatizarea: Laura Bilic, Cafenea Fix, 16 martie 2017)  

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală (membru AICT)