Caută 
1 MIN
Un om vesel nu e neapărat un om fericit. Ba chiar această sinonimie se petrece extrem de rar. Şi nu e nici un superficial, în înţelesul grăbit al termenului. E, cel mai probabil, dacă veselia sa are substanţă, un individ care are demnitatea de a-şi arăta în lume un chip luminos, chiar dacă în viaţa sa nu este curăţenie lună.
Aş spune că una dintre cele mai mari calităţi ale unui om este veselia. De regulă, de încredere se bucură persoanele grave, serioase, aşa-zicând. Unui individ care se hlizeşte şi-i mai face şi pe alţii să râdă nu-i poţi acorda credit. E limpede că cine râde mult şi socoteşte că se poate râde de aproape orice pe lumea asta e de o superficialitate dubioasă. Or, ne învaţă unii înţelepţi (ştiu eu vreo doi, dar nu le dau numele aici), superficialitatea este principala boală a inteligenţei. Doar că eu unul cred, îngânându-l pe Alexandru Paleologu, ba mai mult de atât, având destule nefericite ocazii de a testa pe propria piele această ipoteză, că inteligenţa nu reprezintă o stare de graţie permanentă. Nu-i un noroc picat din cer, o pară mălăiaţă. Ea ne vizitează când şi când (şi pentru asta trebuie să muncim cu noi înşine), iar oamenii socotiţi în genere inteligenţi sunt capabili de prostii monumentale, care contrazic logica obişnuită a comportamentului lor. Nu vorbesc acum de gafe, simpatice prin definiţie şi benigne, ci de acele tâmpenii, acele pauze ale inteligenţei de care nu suntem, nici unul dintre noi, scutiţi. De care nu ne credem capabili ulterior, când judecăm inutil lucrurile la rece.
Prin urmare, dacă accept că nu pot şi nici nu e este igienic să fiu clipă de clipă inteligent, nu aş blama atât de convins superficialitatea. Şi nici aşa-numita neseriozitate. Ambele sunt foarte fireşti, reacţii de auto-imunizare periodică a spiritului. Nu când dau mereu tonul, ci doar atunci când sunt înţelese ca metode temporale de eschivă. Avem nevoie, din când în când, cel puţin în contexte potrivite, să mai fim şi neserioşi, superficiali, leneşi, frivoli, delăsători, blegi; ba, în unele situaţii, chiar şi înscenarea prezenţei publice se poate folosi de astfel de mici trucuri, care dau naturaleţe. În orice caz, ele ţin de domeniul aparenţelor, iar oamenii nu trebuie judecaţi în funcţie de acestea. Cei mai veseli pot fi, cunoscuţi cu adevărat, apatici (ca mine în ultimele zile; n-am chef de nimic, abia reuşesc să storc frazele de faţă din creier); alţii, sobri şi scrobiţi, pot avea, în intimitate, un simţ al umorului pe care şi-l sabotează din cine ştie ce pricini. Totul e ca, de fiecare dată, să găsim acel echilibru, acea potrivire. Una dintre obsesiile mele este inadecvarea, care se numeşte, mai simandicos, kitsch. Nu am încredere în reţetele comportamentale aplicate rigid, cu încordare şi cu nepricepere; fiind eu, vorba unui comentator anonim, dar consecvent cu ceva vreme în urmă, din Cobadin şi fiind crescut printre gâşte şi curci, prefer naturaleţea protocolului exagerat. Ceea ce nu înseamnă că nu preţuiesc politeţea; dimpotrivă, nu suport bădăranii, mârlanii, indiscreţii. Dar nici rigizii.
Îmi stârneşte însă scepticism acea consecveţă de nezdruncinat a spiritului, care te îndeamnă să funcţionezi de fiecare dată ireproşabil, ca o maşinărie nemţească. Omul trebuie să mai şi greşească, să mai şi derapeze. Sigur că e bine să fim serioşi, sigur că ne apreciem lucrurile temeinic făcute, dar există anumite spaţii publice, anumite situaţii, anumite contexte în care a poza în academicul intratabil, în insul cu morgă, scrobit şi ţeapăn este total nepotrivit.
Să reînnod cu începutul acestor note dezlânate: îmi plac teribil oamenii veseli. Îmi place histrionismul. Îmi plac oamenii cu simţul umorului, care acceptă să se râdă şi de ei, îmi plac cei care dau celorlalţi o stare de bine. E mult altruism, pentru că e şi destulă risipă într-o atare atitudine. Veselia nu e semn de lipsă de substanţă. Gluma subţire, umorul inteligent sunt, dimpotrivă, dovezi clare de pătrundere a lumii, de ierarhizare corectă a valorilor. Nu îmi permit să iau peste picior valorile majore, ”sacre” ale celuilalt, pentru că ar însemna să-l privez de respect; dar, dacă suntem oameni isteţi, ştim bine că de cele mai multe lucruri de pe lumea asta se poate râde copios şi, mai ales, cu bun-simţ. De altele e bine să nu râdem, dar, în fond, asta e o chestiune de intimitate maximă.
Ştiu oameni care râd mereu, care stârnesc de fiecare dată râsul altora. Oameni tonici, care emană bună-dispoziţie. Şi se pare că sunt de un optimism incurabil, că nimic din ce e grav pe lumea asta nu i-a atins şi nu i-ar putea atinge. Am norocul să am câţiva (foarte puţini, în fond) astfel de prieteni. Am învăţat de la ei mai mult decât în sutele de ceasuri petrecute în biblioteci. E o chestiune de demnitate şi de diplomaţie socială ca, atunci când accepţi compania altora, atunci când participi la evenimente mai mult ori mai puţin mondene, să îţi ascunzi problemele sub preş sau să le laşi sub patul de acasă. Mi s-au părut mereu indecente persoanele care şi-au afişat suferinţele, necazurile, care şi le-au etalat cu mândrie, de parcă suferinţa e un semn de nobleţe. Sigur, ea poate deveni o mare şansă, o mare lecţie, dar nu atunci când se oftează cu ochi umezi printre străni, căutând nu înţelegere, ci compasiune. Oamenii veseli sunt, de cele mai multe ori, mai profunzi decât cei lăcrimoşi. Suferinţele mari se cam tac, nu se exhibă aşa cum îşi afişează fetele tinere buricul. Şi se trec sub tăcere sau se ascund pe după râs. E o chestiune de demnitate. Un om vesel nu e neapărat un om fericit. Ba chiar această sinonimie se petrece extrem de rar. Şi nu e nici un superficial, în înţelesul grăbit al termenului. E, cel mai probabil, dacă veselia sa are substanţă, un individ care are demnitatea de a-şi arăta în lume un chip luminos, chiar dacă în viaţa sa nu este curăţenie lună.
Pe scurt, a fi vesel poate fi chiar o datorie. Steinhardt, parcă, dar sunt sigur că şi el pe urmele altora, spunea că prima datorie a credinciosului este, chiar dacă suferă, să se bucure. Omul subţire, omul de spirit îşi asumă, de fiecare dată, datoria de a fi vesel şi, mai ales, de a-i înveseli pe alţii.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
