Cazul Snowden, într-o înfruntare între un laureat Pulitzer şi un şef al CIA

Jurnalistul Barton Gellman şi fostul şef al CIA, generalul Michael Hyden, s-au înfruntat la începutul acestei săptămâni, într-o dezbatere live pe tema cazului Edward Snowden, găzduită de Şcoala de Politici Publice de la Duke University. Jurnalistul premiat în 2008 cu Pulitzer pentru seria despre vicepreşedintele Dick Cheney din Washington Post, actualmente contributor la Time Magazine, este unul dintre cei câţiva căruia Snowden i-a vorbit direct şi care a publicat articole despre programele guvernamentale care au monitorizat în secret, timp de peste şapte ani, milioane de emailuri, apeluri telefonice şi postări online, într-un efort de combatere a terorismului. În calitate de şef al CIA până în 2009, generalul Hyden a fost unul dintre “beneficiarii” controversatelor politici de securitate. Dezbaterea, monitorizată de un profesor de la Centrul pentru media şi democraţie de la Duke, a atins punctele cele mai sensibile ale scandalului: de la nevoia de a redefini limitele accesului la informaţie în numele securităţii de stat, la limitele dreptului guvernelor de a controla viaţa privată a contribuabililor în era tehnologică pe banii lor; de la riscurile imense impuse de programele secrete asupra democraţiei, la riscurile divulgării lor asupra securitaţii internaţionale.

Pe o scenă mută, cei doi vorbitori ar fi putut fi cu uşurinţă identificaţi prin limbajul corpului. Degajat, relaxat, jurnalistul Gellman controla audienţa din priviri, aruncând doar accidental priviri interlocutorului. Scrutător şi rigid, generalul Hyden îl privea aproape non stop pe jurnalist, ca o acvilă fixând ţinta, uitând parcă de publicul numeros care îi privea pe amândoi ca într-un creuzet, de pe înălţimea de trei etaje a scării interioare de la Sanford School. Barton Gellman a încadrat cazul într-un context al pieţei libere, în care guvernul încearcă să ascundă lucruri de presă, iar presa încearcă să scrie despre ele. Însă această tensiune nu e lipsită de responsabilitate, a punctat Gellman, explicând paşii prin care jurnaliştii au documentat cazul, încercând să se asigure nu doar că reflectă realitatea, ci şi să înţeleagă riscurile de a-l face public, eliminând acele piese de informaţie ce ar fi favorizat adversarii, consultându-se în acest scop şi cu reprezentanţi ai CIA-ului. Ca orice jurnalist pur sânge, Gellman a văzut în informaţiile furnizate de Snowden un caz real, credibil şi de interes public. “Jurnaliştii nu sunt procurorii lui Snowden”, a spus el, arătând că Edward Snowden poate fi privit din două unghiuri: pe de o parte, analizând interesele legitime sau ilegitime pe care le-a slujit; pe de altă parte, ca pe cineva care dezvăluie cum Guvernul îşi foloseşte puterea uriaşă acumulată după atacurile din 11 septembrie. Titlul dezbaterii, de altfel, a fost “Leakers or Whistleblowers?” – care în română s-ar traduce “Scurgători de informaţii ori denunţători?”. Termenul whistleblower defineşte o persoană care denunţă, demască ori avertizează asupra unor abateri de la conduită morală, fapte ilegale sau incorecte dintr-o organizaţie, cum ar fi fapte de corupţie, de exemplu. În timp ce scurgerea de informaţii poate fi catalogată drept spionaj şi atrage pedeapsa penală, whistleblower-ii sunt protejaţi de lege în Statele Unite mai mult decât în Europa, dat fiind raţiunile pozitive care îi animă. În mod ideal, whistleblower-ii ar trebui să denunţe faptele disputabile în faţa unui superior, însă cei mai mulţi se tem de repercusiuni şi preferă demascarea publică. În cazul Snowden, analizând percepţia publică şi declaraţiile oficiale, balanţa înclină spre acuzaţia de spionaj. Însă jurnalistul Gellman a arătat că o judecată corectă implică îndoiala. Pentru jurnalistul care l-a întâlnit, Snowden poate fi un spion, dar poate fi şi un simplu fost contractor (pentru care protecţia aplicată în general asupra whistleblower-ilor este inexistentă), care a primit un job, a promis loialitate, iar la un moment dat a descoperit ceva ce a întrecut în dimensiune valoarea angajamentului său la tăcere. În orice caz, pentru un jurnalist, interesele denunţătorului nu sunt hotărâtoare în decizia asupra publicării. Veridicitatea şi interesul public au prioritate. Interesele denunţătorului sunt revelante, fără îndoială, în judecarea sceptică, în interesul de a contrabalansa informaţia de a cuprinde toate perspectivele cazului, în stabilirea unghiului de abordare.

Care sunt limitele securităţii naţionale într-o societate democratică?, a întrebat Gellman. Hyden a admis că, uneori, guvernul ascunde inutil lucruri faţă de cetăţeni, “însă asta se întâmplă pentru că nu am găsit încă un mijloc de a le spune public fără a ne informa şi adversarii”. “Noi amândoi urmărim acelaşi scop: cum să păstrăm America sigură şi liberă”, i-a spus Hyden jurnalistului, încercând să explice că programele secrete au fost aprobate în graniţele mecanismului democratic, fiind votate de Congresul american şi de Foreign Intelligence Survellance Court. De cealaltă parte, Gellman a reamintit că publicul are dreptul să reacţioneze la politicile care îl afectează în mod direct şi care sunt implementate din banii săi. Transparenţa, dreptul la informaţie, responsabilitatea publică sunt îmbrăţişate tot mai mult la toate nivelele, inclusiv de companiile comerciale private. În contra-partidă, Hyden aduce argumentul pericolului terorist, explicând faptul că imensa colectare de date nu aduce atingere vieţii private şi confidenţialităţii americanilor ale căror libertăţi sunt protejate de Constituţie. Desigur, există şi aşa numita “colectare incidentală” de informaţie a cetăţenilor americani care intră în mod accidental în contact cu persoanele străine vizate. Dar această colectare incidentală e bine reglementată de lege, a spus Hyden, re-asigurând audienţa că cele două programe nu au derapat nici un inch de la scopul iniţial, nici o informaţie nu a fost folosită în scop prost înţeles sau cu rele intenţii. Însă Gellman a dat din cap dezaprobator, şi a intervenit la cererea moderatorului, spunând că aceste colectari incidentale nu sunt cele de acum 100 de ani, când tehnica nu exista, ci au dimensiuni absolut uriaşe, de mii şi milioane de oameni. La polul opus, generalul a reafirmat că programele secrete au fost cele mai eficiente politici de combatere a terorismului. Gmail transportă informaţii preţioase cu privire la terorişti sau la cei suspectaţi în mod legitim, a spus Hyden, în ochii căruia cazul Snowden şi presa au făcut activitatea agenţiei de securitate mai puţin eficientă, divulgând informaţii despre programe inteligente care se practică oriunde în lume. Gellman vede cealaltă parte, susţinând dreptul cetăţenilor de a avea cunoştintă despre ce se petrece în spatele garantatei confidenţialităţi a corespondenţei şi în numele intereselor de securitate naţională. Comparaţia pe care o face cu experimentele secrete pe subiecţi umani din armata ori închisorile federale, pentru a testa arme biologice sau nucleare, justificate moral şi ţinute secret în numele securităţii naţionale, e zdrobitoare. Pledoaria măsurată, nepătimaşă a lui Gellman pentru răspunderea guvernamentală în faţa publicului a părut să-i cucerească şi pe sceptici, lucru văzut şi din întrebările sălii care l-au luat în colţi mai mult pe general. În orice caz, informaţiile divulgate de Snowden şi de alţii ca el, arată tensiunea dintre spaţiul public şi cel privat în oceanul de informaţie din era digitală pe de o parte, al constrângerilor legitimate (sau nu) de lupta anti-terorismului de cealaltă parte.

Faptul că meciul Gellman-Hyden a fost câştigat de jurnalist, se explică fără îndoială şi prin publicul preponderant tânăr al evenimentului, crescut în religia accesului la informaţie şi educat la Şcoala de politici publice de la Duke în spiritul transparenţei politicilor, al spiritului participativ şi responsabil al guvernării. Gellman a fost fără îndoială convingător cu logica sa simplă şi de bun simţ. Victoria sa nu a fost aceea de a convinge audienţa că Snowden ori presa au avut dreptate. Nici că guvernul a greşit iremediabil. Nici pomeneală. El a avut meritul de a sădi îndoiala. Este, probabil, meritul cel mai înalt al Jurnalismului de calitate.