Clasa politică, un anti-model

Ţara aceasta s-a mişcat în ultimul sfert de veac. Mai poticnit, mai ineficient decât altele din zona central-europeană, dar s-a mişcat. Oamenii s-au schimbat poate cel mai mult. Nu întotdeauna din vocaţie, câteodată à contre coeur, dar s-au schimbat pentru a face faţă provocărilor şi a fi competitivi, compensând adesea lipsa de eficienţă flagrantă a clasei politice. Dintre toţi, cel mai mult s-au schimbat tinerii. Lucrează în companii transnaţionale cu salarii decente, unii au învăţat la prestigioase universităţi străine, comunică excelent, se comportă european şi circulă în lumea largă. E o plăcere să constaţi, ca profesor, că nu mai sunt debusolaţi ca acum 10-20 de ani, că mulţi nu mai trişează, delimitându-se de marasmul din jur. România de mâine va fi ţara lor. Vor avea de lucru cât pentru o "glorioasă revoluţie". Dacă ţara nu se împotmoleşte în starea actuală, atunci schimbarea nu va mai fi sângeroasă şi măsluită, ca în 1989, ci la vedere, cu armele competiţiei şi ale responsabilităţii, întrucât între acestea există o legătură organică.

Până acum însă, aproape tot ce a avut mai bun ţara la nivelul tinerei generaţii a luat calea pribegiei. La fel şi forţa de muncă educată, ce nu şi-a mai găsit locul într-o ţară dezindustrializată, coruptă şi ineficientă. Cauzele economice, îngemănate cu cele politice au generat o adevărată hemoragie umană. Valuri uriaşe de români capabili să asigure dezvoltarea economică şi intelectuală a ţării au părăsit ţara. Astăzi e prematur să cuantificăm proporţiile dezastrului, deşi consecinţele se întrevăd. După marile nenorociri politice, gen mineriadele, victoriile repetate ale partidului lui Ion Iliescu, dezamăgirea provocată de eşecul Convenţiei Democratice şi al lui Emil Constantinescu, mari grupuri de români dezamăgiţi au părăsit ţara. Ratarea lui Bombonel, din anul 2004 – vă mai amintiţi? – ne-a salvat de plecarea în… Congo.

Mulţi dintre cei plecaţi şi-au făcut un rost în ţări nu obligatoriu mai bogate, dar mai bine rânduite. Au învăţat acolo şi o altă etică a muncii. Cei rămaşi au învăţat să se chivernisească mai bine şi au constatat că la originea răului stă chiar proasta tocmire a ţării. Iar aceasta este "realizarea profesională" a clasei politice, cea care se pretinde a fi elită. Pe la noi însă rămâne valabil adagiul eminescian, rostit acum 140 de ani: "Bună ţară, rea tocmeală".

Toate au crescut, mai mult sau mai puţin, în aceşti ani de libertate chinuită, nu şi politicienii. Au crescut tinerii, intelectualii şi muncitorii, antreprenorii, universităţile care-şi merită numele etc. Clasa politică, nu doar că nu a crescut, dar a involuat. Şi-a edificat propriul culoar, încercând să fie nu atât eficientă, cât populistă. Sub pavaza imunităţii, a înflorit o veritabilă faună sălbatică, care s-a înmulţit prin viviparitate, a prosperat prin hoţie şi înşelăciune, pregătindu-se să-şi încheie cariera prin implozie. Dramatică involuţie! Acum 20 de ani, mai aveam câteva repere în spaţiul public. Majoritatea proveneau dintre urmaşii vechii elite politice, antebelice, salvată în chip miraculos. Cuvântul lui Corneliu Coposu avea consistenţă şi impunea de la sine. Cuvântul Anei Blandiana mobiliza sute de mii de oameni sub flamurile Alianţei Civice. Cuvântul Doinei Cornea, deşi repudiată în ţară, avea un imens ecou în străinătate. România mai avea, aşadar, modele. Iar când ai modele, există şi speranţă. Oamenii aceştia fie au dispărut, fie au fost învinşi. Mărturiile cutremurătoare ale Anei Blandiana din Fals tratat de manipulare sunt o dovadă vie şi tragică: România politică, fără repere morale şi civice, e o turmă fără stăpân. Regele, care e oricum deasupra partidelor, e folosit de unii şi alţii pentru a se lustrui pe ei. Niciunul, cu excepţia lui Corneliu Coposu, nu a avut curajul să întreprindă ceva major pentru restaurarea monarhiei. O stare de blazare şi de paralizie neputincioasă pare să se fi înstăpânit peste ţara politică. Această Românie se cufundă în neant, dar nici o voce responsabilă nu e pregătită să coaguleze energiile pozitive şi să le pună la lucru. Aproape toţi se împotmolesc în pseudo judecăţi, iar răul se rostogoleşte nestingherit.

Între aspiranţii la preşedinţie, la guvern, parlament ori la guvernămintele locale mişună o faună compusă din mutanţi ai istoriei recente, personaje sinistre care au crescut pe seama nesăbuinţei majorităţii de a-i învesti cu putere. O putere pe care au demonetizat-o până la pragul critic al lehamitei. Dacă-ţi propui radiografia morală – presupunând că mai poţi avea o asemenea pornire -, constaţi cu tristeţe deşertul. Nu e zi fără scandaluri, fără dezvăluiri compromiţătoare, etalând copios incultură, grobianism şi iresponsabilitate cât cuprinde. Nu-mi pot reprima o întrebare chinuitoare: pentru ce păcate nemărturisite va fi fiind pedepsit neamul nostru?

Această clasă politică a investit toate resursele de inteligenţă şi imaginaţie de care dispune pentru a ne convinge că nu mai are nimic esenţial de spus şi merită să dispară. Doar o "ardere de tot" ne mai poate izbăvi, dacă vrem să mai avem viitor. Utopie! Da, dar toate marile speranţe au ceva utopic, la început. Idealurile care nu au fost mai întâi visate, nu au mişcat istoria.