Codul proastelor maniere

În urmă cu câteva zile, o dispută între doi dintre jurnaliştii postului de televiziune Digi24 şi un parlamentar invitat în studio a creat valuri în apele internetului românesc. Stimulaţi, probabil, şi de titlurile senzaţionaliste din presă (scandal-monstru, ceartă ca la uşa cortului), mulţi telespectatori şi-au exprimat stupefacţia şi indignarea, condamnând cu fermitate lipsa de maniere a deputatului certăreţ. Situaţia a devenit şi mai şi atunci când, în numele decenţei, comentatorii de ocazie nu s-au sfiit să recurgă la un bogat repertoriu de ofense ţintite mai cu seamă spre politicianul implicat în dispută. Cu alte cuvinte, politeţea a fost apărată prin recurs la impoliteţe, iar această rezolvare de tipul „ce ţie nu-ţi place fă-i altuia cu vârf şi îndesat” ne arată că apelul la decenţă e doar pojghiţa sub care germinează o rodnică cultură a impoliteţii.

Simpla răsfoire a dicţionarelor de sinonime ale limbii române semnalează cât de amplu e inventarul lexical prin care sunt sancţionate proastele maniere. Aproape că nu e suficient alfabetul pentru a înseria referinţele la impoliteţe. De pildă, în Dicţionarul general de sinonime al limbii române (2013) realizat de Doina Cobeţ şi Laura Manea, adjectivului bădăran îi sunt atribuite peste o sută de echivalenţe, cuvinte precum cocalar, duduruz, ghiorlan, gherţoi, huţupan, martalog, mitocan, mârlan, mârlete, mogâldan, mojic, porcan, târlan şi ţopârlan fiind sugestive atât prin sonoritate, cât şi prin conţinut semantic. La prima vedere, s-ar zice că vorbitorii de limbă română au un pronunţat simţ al decenţei şi politeţii din moment ce au simţit nevoia să denunţe într-o gamă nuanţată de registre felul de a fi al omului nepoliticos. Pe de altă parte, cuvintele indică, fără dubiu, cât de familiar e, la noi, tipul individului necioplit. E ca aerul, e peste tot. Cum stârpirea grosolăniei e aproape imposibilă, am considerat că n-ar fi lipsită de interes schiţarea unui cod al proastelor maniere, un soi de ghid de supravieţuire conceput pentru a răspunde la întrebarea „Ce-i de făcut când omul politicos ajunge faţă-n faţă cu un individ nepoliticos?”.

Studiile de pragmatică lingvistică ce au ca obiect de studiu impoliteţea insistă mai cu seamă asupra faptului că impoliteţea e un parazit altoit pe trunchiul politeţii. De altfel, într-o lucrare de referinţă dedicată anatomiei impoliteţii, profesorul Jonathan Culpeper de la Universitatea din Lancaster constată că există contexte caracterizate de impoliteţe inerentă. Altfel spus, în viaţă ne confruntăm cu situaţii în care ne paralizează lipsa de bun-simţ a celuilalt. Ce-i putem spune unui individ care se scobeşte cu hărnicie în nas, fără a-l leza câtuşi de puţin şi fără a resimţi, la rândul nostru, stânjeneala că suntem cumva actori în respectiva scenă?

Pentru a nu le pune cititorilor răbdarea la încercare, adaptăm la contexte româneşti cele mai frecvente strategii de manifestare a impoliteţii identificate de profesorul Culpeper:

1. Ignorarea. Atunci când bunul-simţ te avertizează că te afli în prezenţa unui nesi, ignoră-l. Viaţa e prea preţioasă pentru a-ţi otrăvi zilele cu mojiciile altuia. E uimitor câte resurse sufleteşti pot angaja oamenii în încercarea de a-i da pe brazdă sau de a le găsi scuze celor ce sunt dincolo de orice speranţă!

2. Evitarea. Există oameni de bun-simţ care atrag mitocanii aşa cum magnetul atrage pilitura de fier. E ştiut că mitocanul se hrăneşte cu zilele fripte ale celui pe care-l parazitează. Antidotul constă în adoptarea unei proaste maniere pe măsură şi uşor de înţeles: evitarea. Ştim, nu e politicos, dar e sănătos.

3. Indiferenţa. Dacă suferi de bun-simţ şi ai căpătat certitudinea că tocmai firea ta politicoasă te bagă în tot felul de buclucuri care îi încurajează pe neciopliţi să te ia de fraier, atunci e bine de ştiut că, vorba ceea, cui pe cui se scoate. Ia încearcă să fii mut, surd şi orb la provocările neciopliţilor! Aşa-i că te simţi mai bine şi că soarele începe să răsară şi pe cerul tău? Ştim, nu-i frumos să lăsăm impresia că avem şoric în loc de obraz, dar, în acest caz, răul e spre bine.

4. Locvacitatea. Dacă soarta cea crudă şi nedreaptă te aruncă în mijlocul unei confrerii de fiinţe cu obrazul gros, nimic nu e mai descumpănitor pentru ghiorlani decât să le vorbeşti pe neînţelesul lor. Ca om educat şi de bun-simţ eşti stăpânul unei lumi lingvistice luxuriante pe care ai face bine să o foloseşti la nevoie. Ce vorbă poate fi mai nimerită decât neologismul deprins din cărţi? Dacă el, necioplitul, îşi dezveleşte colţii, tu arată-i că omul poate stăpâni lumea prin cuvinte care transmit idei.

5. Dezacordul. Se zice că neobrăzaţii tot caută nod în papură. Fără a fi în răspăr cu lumea, e important să semnalăm că nu suntem de acord cu ceea ce zic sau fac indivizii fără maniere, chiar şi atunci când, în aparenţă, personajele respective consideră că au cele mai bune intenţii din lume. Nepoliteţea e o molimă şi cine aprobă grosolănia poate sfârşi prin a se lăsa contaminat.

6. Încolţirea. Una dintre tehnicile preferate de lucru ale exemplarelor umane care au absolvit la fără frecvenţă cursul celor şapte ani de-acasă e aceea de a-i încolţi pe cei cu bun-simţ cu tot felul de glume nesărate. Dar şi oamenii cu obraz se pot folosi de respectiva armă. În situaţii-limită, contraatacul e cea mai bună apărare. Reţeta nu e elegantă, dar e eficace.

7. Ridiculizarea. Dacă vrei să ieşi cu obrazul curat dintr-o încercare necurată clocită în tagma nepoliticoşilor, e bine de ştiut că şi tu poţi juca murdar. Fii dispreţuitor şi nu-i lua în serios. Îmbogăţeşte-ţi paleta de diminutive şi ajută-i pe ghiorlănaşi să priceapă că nu e bine să te calce pe bătături.

8. Poreclirea. Dacă ai de-a face cu bădărani care îţi strică zilele, o cale bună de a scăpa de energia negativă este de a le da neprietenilor porecle cât mai şfichiuitoare. De exemplu, ai un şef infatuat şi infect care nu ratează nici o ocazie de a te face să-ţi muşti limba? Nici o problemă, limba română e doldora de resurse expresive care abia aşteaptă să fie folosite. Cu un dram de imaginaţie acestea pot fi folosite aşa cum se cuvine.

9. Intimidarea. În comportamentul indivizilor lipsiţi de maniere e aproape constantă pornirea de a se băga în sufletul omului cu bun-simţ, de a-i răpi din spaţiul personal. Cu toate că nu e o probă de bun gust să te agăţi literalmente de cineva, atunci când un mitocan te invadează, e mai bine să faci şi tu un pas în faţă decât să baţi în retragere pe termen nedefinit.

10. Insultarea. Dacă ei te înjură şi te fac albie de porci, tu de ce le-ai întoarce creştineşte şi celălalt obraz?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” Iaşi