Caută 
1 MIN
De vreme ce finanţarea pe cap de deţinut cântăreşte mai greu în balanţă decât finanţarea anuală pe cap de elev sau de student, de ce nu se face, Doamne dragă, o clasificare a puşcăriilor, aşa cum s-a procedat şi cu şcolile? Să fie puşcării de categoria A, B şi C, pentru elite, meseriaşi şi indivizi cu aşteptări mai modeste.
Am primit, nu cu multă vreme în urmă, invitaţia de a semna o petiţie prin care se protesta împotriva faptului că, în România, statul ar aloca pentru întreţinerea unui deţinut în jur de 2554 lei/lună în timp ce unui copil de peste doi ani statul îi atribuie doar 42 lei/lună. Această diferenţă uriaşă e menită să provoace indignare şi să te ducă cu gândul la faptul că, în patria noastră, e mult mai convenabil să fii puşcăriaş decât pui de om aflat în libertate.
Pentru a mă lămuri, am căutat nişte date statistice oficiale şi le-am găsit pe pagina de internet a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP), sub forma unui raport de activitate pe anul 2012. Conform documentului respectiv, statul alocă lunar aproape 500 lei pentru întreţinerea unui deţinut, excluzând sumele pentru hrană. De dragul comparaţiei, arătăm că alocaţia pe care un copil o primeşte de la stat e de 42 lei/lună, un elev bursier primeşte în jur de 110 lei/lună, iar bursa de studiu a unui student e de aproximativ 350 lei/lună.
Datele ar putea da apă la moara celor ce observă că până şi limbajul răufăcătorilor arată că puşcăria e – asemenea liceelor şi universităţilor – o şcoală aducătoare de beneficii, din moment ce e numită colegiu, facultate, universitate, academie sau pension. Intrarea la facultate presupune existenţa unei diplome (sentinţa) şi a unui dosar de admitere. La intrarea în „şcoală”, „studiosul” trece pe la cancelarie (administraţie), unde primeşte o emblemă sau o matricolă (număr de înregistrare). Pe durata studiilor (perioada de detenţie), învăţăceii dau extemporale (adică sunt interogaţi) şi, dacă se dovedesc obraznici, primesc mustrări (pedepse). Cei mai conştiincioşi dintre ei participă la olimpiade (li se prelungeşte perioada de detenţie pentru merite deosebite în activitatea infracţională) şi primesc premii (sentinţe mai mari).
Fără a lăsa deoparte grija statului pentru bursierii ale căror realizări le răsplăteşte cu un buget anual de circa 200 de milioane de euro, incluzând în respectiva sumă şi cheltuielile cu personalul „didactic” de întreţinere, siguranţă şi pază, mi se pare mai interesant să pun în evidenţă alte date din raportul anual de activitate al ANP.
Puşcăriaşii din România sunt deja regionalizaţi. Pe harta închisorilor figurează opt regiuni: Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia, Sudvest Oltenia, Vest – Timişoara, Nord-Vest – Gherla, Centru-Aiud şi Bucureşti Ilfov. Cetăţile de scaun ale acestor voievodate ale detenţiei sunt Iaşi, Poarta Albă, Mărgineni, Craiova, Timişoara, Gherla, Aiud şi Rahova. Nu scriem nimic despre voievozi şi despre sporurile din salariile lor, ci ne limităm să arătăm că aproape 32.000 de deţinuţi beneficiază de grija, consideraţia şi serviciile de înalt profesionalism ale unui personal inimos, deşi insuficient, în număr de puţin peste 12.400 de angajaţi.
Un calcul simplu arată că fiecare dintre angajaţii din sistemul naţional de penitenciare, de la şeful şefilor până la ultimul mohican, are, matematic vorbind, grijă de doi deţinuţi şi jumătate. Prin comparaţie, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, unui cadru didactic îi sunt repartizaţi, în medie, fie 18 preşcolari, fie 14 elevi, fie 19 studenţi, iar numărul mediu de locuitori ce revin unui medic trece de 400 de persoane. Concluzia? Parcă sună mai bine să lucrezi la puşcărie decât la o şcoală sau la un spital.
Nu ştiu cât de faină o le pară cititorilor intuiţia că statul român are, faţă de propriul sistem punitiv, o grijă şi o consideraţie financiară mai mari decât pentru sistemul formativ (educaţia) sau pentru cel medical, dar cam aşa stau lucrurile. Cifrele sugerează că statul se poartă bine cu răii şi rău cu bunii. Aşa democraţie, da! Mai bine chiulău la bulău decât o viaţă în economia de piaţă!
Din numărul total de deţinuţi aflaţi anul trecut în evidenţa ANP, numai 62 de persoane au stat (şi, probabil, mai stau) închise pentru fapte de corupţie, ceea ce, în procente, înseamnă mai puţin de 0,2% din numărul total de pedepse cu închisoarea aflate în executare. Mai că îţi vine să crezi că la noi nu există corupţie, ci un noian de hoţii, tâlhării şi escrocherii, ceva violuri, şofat iresponsabil şi criminal, niscaiva consum de droguri, olecuţă de atac asupra comerţului electronic, puţină crimă organizată şi cam atât. Oglinda statistică e fidelă în a arăta mortul din păpuşoi. A văzut cineva finalizarea multelor şi marilor dosare ale corupţiei? A văzut careva un elefant ascuns într-un cireş? Nu? Vedeţi ce bine s-a ascuns? Morala le este binecunoscută cititorilor noştri: şmecherii trag folosul şi găinarii trag ponosul.
În sfârşit, dacă mai notăm că majoritatea nefericiţilor aflaţi în închisori sunt oameni în putere (18 – 40 ani), care ar putea, la o adică, să dea necinstea pe cinste şi facerea de rău pe muncă, trebuie să adăugăm că mai puţin de 10% din deţinuţi au făcut efortul de a urma o şcoală (5 din peste 30.000 sunt chiar studenţi) sau de a deprinde o meserie. În fond, la ce le-ar folosi şcoala şi meseria într-o ţară despre care şi cel mai amărât coţcar ştie că şmenul are o cotă de piaţă superioară corectitudinii?
Să întregim tabloul, întorcându-ne de unde am pornit. Pentru un răufăcător, asistenţa oferită de stat este, financiar vorbind, superioară grijii pe care acelaşi stat o are faţă de viitorul său, reprezentat de copii. De vreme ce finanţarea pe cap de deţinut cântăreşte mai greu în balanţă decât finanţarea anuală pe cap de elev sau de student, de ce nu se face, Doamne dragă, o clasificare a puşcăriilor, aşa cum s-a procedat şi cu şcolile? Să fie puşcării de categoria A, B şi C, pentru elite, meseriaşi şi indivizi cu aşteptări mai modeste. Viitorimea s-ar putea orienta mai bine în câmpul educaţiei naţionale: deţinut de top 500, puşcăriaş de prestigiu naţional sau biet obscur, de nivel regional. Să arătăm şi cum se poate ajunge în acest punct. Lipsit de sprijin, pe fondul unei educaţii, legislaţii şi asistenţe medicale debile, copilul se de-formează şi creşte rău. Persistând în a-i ajuta pe copii să devină potenţiali răufăcători, adepţi ai principiului că cine fură are, statul, prin oamenii care-l conduc, nu pare să bage de seamă că în negurile viitorului stă pitită fantoma teribilă a unei uriaşe colonii penitenciare, pe nume România, populată de caractere cu vast orizont moral şi infracţional. Sau tocmai asta se vrea? Luând aminte la prezent, teamă ni-i de viitor.
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
