Conu’ Fănică

S-ar spune că nu eşti prea norocos dacă te-ai născut la Coarnele Caprei, sat nevoiaş, ascuns în străfundurile judeţului Iaşi pe care generaţia mea îl evita cu obstinaţie la repartiţie, cu peste trei decenii în urmă. Nu prea părea un loc în care să poţi trăi. Darmite cu 85 de ani în urmă, când într-o familie de ţărani muncitori şi longevivi apărea Ştefan Oprea. Iubitor de carte, va absolvi şcoala din sat, va fi admis la gimnaziu la Liceul Internat din Iaşi şi va termina, traseu intelectual maximal al acelor vremuri de după război, Liceul Pedagogic din Iaşi hărăzit profesiei de învăţător, destin excepţional pentru cineva din mediul rural. Însă micul Ştefan visa să devină cu adevărat "un om cu carte" astfel încât a intrat şi a absolvit merituos Facultatea de Filologie a universităţii ieşene fiind imediat repartizat la secţia de cultură a cotidianului local "Flacăra Iaşului" unde a lucrat până la finele anului 1966, pentru a pleca apoi în echipa de tineri scriitori care au format, din 1967, redacţia săptămânalului cultural "Cronica" din Iaşi. (Aşa cum am evocat ghiduş şi la sărbătoarea organizată în cinstea aniversării sale de Editura Junimea, la Biblioteca Centrală Universitară, în vara anului 1962, mama mea, tânără ziaristă, a făcut practica profesională la secţia de cultură a cotidianului ieşean sub îndrumarea lui şi având în vedere că autorul acestor rânduri apărea pe lume vreo câteva luni mai târziu am putea considera că a avut noroc de o fericită "ursitoare" într-ale jurnalismului cultural, fiind şi el cumva prezent la acea iniţiere profesională).

De "Cronica" ieşeană se leagă, probabil, cei mai frumoşi ani din viaţa lui Ştefan Oprea atât înainte, cât şi după căderea regimului comunist, ba chiar şi în zilele noastre îi mai poate fi regăsită semnătura în "Cronica Veche", renăscută ca urmare a unui pariu profesional şi nostalgic cu prietenii Mircea Radu Iacoban şi Nicolae Turtureanu alături de "cronicari" mai tineri şi de diverşi sponsori mărinimoşi cu jurnalismul cultural pe hârtie. În această revistă a scris admirabile cronici de teatru şi de sport, articole, interviuri şi reportaje păzind cu străşnicie focul sacru al culturii adevărate şi al limbii române, cu tot şuvoiul câteodată asfixiant al comandamentelor politice şi propagandistice ale vremii. Apoi a fost un pilon de stabilitate al revistei noi, "libere", de după revoluţie unde a păstrat buna măsură şi calmul valorilor într-un timp tulbure şi revanşard, nu întotdeauna cumpănit în judecăţile lui, nu întotdeauna răbdător. Vor rămâne pentru mine fabuloase acele amintiri ale anului 1990, când am fost colegi într-o redacţie de poveste, cu istoriile şi încercările unei lumi care se năştea nu întrutotul natural. De la revistă a urcat în administraţie, unde a condus, cu tact şi fineţe, cu flexibilitate diplomatică şi cu elan colegial destinele culturii ieşene într-un timp al viforniţelor valorice şi al lipsurilor financiare. Ne-a oferit atunci, tuturor celor care îi eram alături în echipă, o lecţie de management inteligent, de echilibru, de fineţe şi iniţiativă culturală. Odată ieşit la pensie, cu peste două decenii în urmă, nu s-a astâmpărat. A condus revista "Dacia literară", şi-a desăvârşit cariera de profesor la Universitatea de Arte (unde susţinuse un doctorat strălucit despre teatrul lui Eminescu la o vârstă când mulţi alţii abia îşi plimbă nepoţii) loc unde a putut da frâu liber marii sale pasiuni de o viaţă: teatrul sau, mai exact, istoria teatrului şi critica de spectacole.

Ştefan Oprea are în spate o carieră de scriitor şi critic, de om pasionat de cinema şi sport, de jurnalist cultural de prestigiu şi de om de cultură cu har administrativ, dar nimic nu se poate compara cu dragostea lui pentru teatru. Raftul de bibliotecă care găzduieşte volumele sale de autor, cu câteva sinteze realizate împreună cu fiica sa, Anca Maria Rusu, universitară francofonă şi profesor la aceeaşi universitate de arte, stă mărturie pentru această pasiune de o viaţă. Volumele sale de cronici dezvăluie un spectru atât de larg de spectacole jucate pe toate marile scene româneşti şi acoperă un parcurs de peste cinci decenii de activitate, în calitate de spectator avizat încât se constituie ele însele într-o frescă detaliată a vieţii noastre teatrale ba chiar poate şi într-o istorie sui-generis a teatrului românesc, cu precădere cel ieşean. Dacă ar avea umor, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi ar pune pe spatele scaunelor din Loja Regală două tăbliţe cu numele celor mai longevivi critici care au intrat în acea sală, prieteni nedespărţiţi de-o viaţă, uniţi de pasiunea pentru judecata estetică şi pentru scenă, diferiţi ca viziune şi gust, dar intraţi deja în patrimoniul regional de profil: Ştefan Oprea şi Constantin Paiu (asemuiţi adesea de actorii mai tineri, de ieri şi de azi, cu ironie tandră şi simpatie, cu cei doi celebri critici de la Muppets Show).

Ceea ce rămâne exemplar la Ştefan Oprea, dincolo de viaţa sa închinată jurnalismului cultural şi cercetării academice a teatrului, e puterea sa de muncă. Şi rigoarea. Şi natura sa pozitivă, cordială, amicală faţă de cei mai tineri. Tomul lansat zilele trecute de Editura Junimea cuprinde, exhaustiv aproape, toate informaţiile despre autorii francezi jucaţi pe vreo scenă în România în ultimii două sute de ani, de când se joacă teatru instituţionalizat la noi. Autori obscuri, uitaţi în Franţa, sunt depistaţi alături de uriaşi ai dramaturgiei universale. Teatre naţionale şi teatre studenţeşti, mari actori, mari regizori şi scenografi alături de debutanţi şi studenţi sunt toţi cartografiaţi cu grijă şi cu atenţie la detalii. Decenii la rând toate informaţiile despre spectacolele de teatru jucate în România plecând de la texte semnate de autori francezi, fie că a fost vorba de Molière sau de Matei Vişniec, sunt inventariate şi fişate cu acribie. De altfel, acesta este şi termenul cel mai potrivit pentru a descrie munca titanică făcută de Ştefan Oprea zi de zi, decenii la rând, pe fişe de hârtie, fără computer şi fără baze de date. E un monument de rigoare şi erudiţie şi, desigur, această muncă neobosită îl păstrează verde şi în formă, iubit de prieteni şi stimat de invidioşi. Un om fără ascunzişuri, cu o minte clară, (de unde, între altele, a izvodit intriga spectaculoasă din "Procesul manechinelor"), generos şi bonom pe care nu l-am văzut trist sau nervos niciodată (ce-i drept la partidele de pescuit unde Iacoban îi lua din undiţă toţi peştii, n-am participat!).

Pe scurt, la mulţi ani rodnici încă cucoane Fănică!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor