„Convorbiri literare” şi istoriile literaturii române (I)

1. Care sau câte din Istoriile literare publicate în ultimele două decenii sunt conforme sau în apropierea definiţiei generale din Dicţionarul de termeni literari? Care sunt diferenţele, ce au câştigat sau ce au pierdut păstrând sau părăsind canonul din definiţie?
– Dacă ar fi să analizăm stricto sensu istoriile literare enumerate în preambul, cele care au stârnit dezbaterea de faţă, niciuna nu este o istorie a literaturii române care să se încadreze în definiţia amintită de moderator. La noi există o tradiţie a lecturii impresionist-critice care face deliciul vieţii literare propriu-zise, cu derapaje umorale şi stilistice, care nu are nimic de-a face cu lectură coerentă, istorică, comparativă, fundamentată bio-bibliografic, cu plasarea în curente de idei, cu raportarea la modelele europene şi universale, aşa cum se practică această disciplină în mediile academice, profesioniste, occidentale. Dacă literatura română, în diversele ei articulaţii diacronice, a avut, când şi când, reuşite demne de a fi traduse şi livrate în circuitul universal de valori, critica şi, mai ales, istoria literaturii au rămas provinciale şi autohtoniste, dependente  primordial de jocurile de putere şi de legitimare locale. În timp ce în anii ’60 Tudor Vianu, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, între alţii, erau capabili să scrie monografii, de regulă despre scriitori străini, la un nivel intelectual onorabil (asigurându-şi astfel o ascensiune academică occidentală perfect respectabilă) ceea ce a urmat a fost o mare dezamăgire. Cu excepţia lui Adrian Marino, nici el lipsit de anumite elemente controversate, ceilalţi s-au mulţumit să fie doar centre de putere simbolică, exclusiv pentru piaţa românească, invocând stângaci confortabila scuză a solipsismului ceauşist. De regulă, au fost lecturi critice în zona strictă a analizei producţiilor româneşti, o utilă „critică de întâmpinare” cu firave şi întârziate ecouri metodologice din modele intelectuale apusene, cu precădere de la Paris. 

2. Istoria literară fiind o istorie de valori, în consecinţă, cum ne atenţionează G. Călinescu, cel care o scrie trebuie să fie în stare întâi de toate să stabilească valori. În ce măsură şi-au demonstrat această capacitate autorii istoriilor literare postrevoluţionare? Grila axiologică aplicată în selectarea autorilor este apropiată celei pe care o practicaţi?
– Eu mă ocup de istorie intelectuală şi, în consecinţă, nu am cum să mă regăsesc în nicio grilă axiologică a autorilor enumeraţi. Aş insista pe observaţia că nici unul nu face acel efort istoric şi comparatist depasionalizat care face obiectul disciplinei academice numită istoria literaturii. Decupajele axiologice ale autorilor pomeniţi în această anchetă sunt legitime, după cum spuneam, pentru o lectură subiectivă, rareori structurată metodologic, fără originalitate teoretică şi, nu de puţine ori, interesată. Ele sunt doar fragmente, „istorii” dacă vreţi, ale unui discurs aluvionar şi localist. Oricât de scandalos ar putea părea unora, tragica dispariţie a lui Laurenţiu Ulici, singurul cu adevărat informat despre detaliile vieţii literare din toate colţurile ţării, ne-a văduvit de analiza cantitativă vitală pentru a fundamenta o adevărată sinteză. Şi chiar mai mult, pentru a adânci cu bună ştiinţă polemica, aş îndrăzni să spun că analizele cuminţi, didactice, dar detaliat argumentate ale domnului Eugen Simion sunt totuşi mult mai utile istoricilor literari străini decât jerbele subiective, sclipitoare câteodată, ale celor puşi în discuţie.

3. René Wellek şi Austin Warren în Teoria literaturii pledează în favoarea studierii autorilor contemporani, în pofida faptului că nu-şi au opera încheiată. Nu altfel a procedat E. Lovinescu cu Istoria literaturii române contemporane (1900-1937) şi publicată în 1937. După cum se poate observa, cam toţi autorii de Istorii literare de după ’89 n-au ocolit literatura contemporană. Întrebarea este câţi au reuşit să scrie cu adevărat o istorie literară contemporană, care să depăşească simpla editare de portrete, de medalioane critice?
– Pur subiectiv vorbind, cea mai interesantă mie mi se pare întreprinderea „holografică” realizată de Marian Popa în care obligaţiile contractuale ale autorului de a stoca şi reproduce istoriile orale asociate diverselor figuri care au populat scena literară şi publică din ultimele decenii constituie un interesant şi savuros complement al unui demers axiologic totuşi discutabil. Pe locul secund se situează, în opinia mea, efortul titanic întreprins de domnul Alex. Ştefănescu, cel care a încearcat o ambiţioasă radiografie a fenomenului literar contemporan. Toate sunt însă, din nefericire, colecţii de articole ocazionale, portrete şi semnalări critice jurnalistice, din seria întâmpinărilor critice utile, dar fatalmente cu o mică anvergură teoretică, inutilizabile de cineva exterior care nu e la curent cu acerba încrâncenare dâmboviţeană de a crea ierarhii. (Continuare în ediţia Ziarului de Iaşi din 3 mai)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor