Cultură gratis

Opera Naţională din Iaşi şi-a început stagiunea, după o tradiţie de self-marketing lansată de Beatrice Rancea, cu un mare spectacol inaugural desfăşurat în aer liber, pe esplanada din faţa Teatrului Naţional. A fost şi în acest an un imens succes, cu o mare afluenţă de public, cu muzică clasică, cu balet, cu proiecţii video. Cred că se poate spune, fără oprelişti, că sunt bani publici cheltuiţi pentru cultură care şi-au atins scopul având în vedere că spectacolul a fost gratuit.

Nu e singura acţiune de acest fel având în vedere că Filarmonica, atât orchestra, cât şi corul "Gavriil Musicescu", oferă deseori spectacole fără bilete, în spaţii deschise, de regulă la Palas Mall. De asemenea, tot proiectul Festivalului Internaţional al Educaţiei, finanţat consistent de Primăria Municipiului Iaşi, are ca ţintă astfel de evenimente muzicale oferite gratuit publicului ieşean de toate vârstele. Toate sunt, desigur, demne de laudă fie doar pentru faptul că oferă o posibilitate de culturalizare celor care nu-şi permit să cumpere bilete la spectacolele cu plată. Mai e ceva important, de asemenea, la aceste programe culturale destinate publicului larg: posibilitatea oamenilor obişnuiţi, sufocaţi de griji şi de nevoi, de a descoperi adevărata artă sau, poate mai important, de a scăpa câteva ore din gheara castratoare a televiziunilor comerciale şi de scandal (monden sau politic) care au spălat creierele unei majorităţi înspăimântătoare a populaţiei. Pentru că de aici, cred eu, trebuie începută argumentarea în faţa criticilor mai mult sau mai puţin îndreptăţite faţă de aceste exemple de populism cultural, neagreate de specialişti şi de adepţii pieţei libere.

Fireşte că manifestările muzicale amintite nu au nimic de-a face cu concertele "moca" (barbarism împământenit care provine, cred, din expresia "a da/ a face de-a moaca", adică fără plată) oferite pentru raţiuni de publicitate comercială sau politică electorală unde performează, de regulă, specialişti în playback, vedetuţe de teveu sau ansambluri folclorice într-o atmosferă motivantă asigurată de roabe de mici sfârâind pe grătare şi hectolitri de bere proastă. Aceste paranghelii obşteşti sunt plătite de radiouri comerciale, de companii care vând diverse prostii sau de partide din banii lor negri şi ele nu sunt gratuite decât aparent, plata fiind de fapt expunerea oamenilor la mesajele comerciale şi politice distribuite acolo. Concertele amintite sunt altceva. Sunt, cum spun puriştii, cultură de supermarket.

Cunoscătorii sunt oripilaţi de acest gen de concerte-ghiveci în care sunt amestecate arii celebre, teme clasice sau piese devenite muzică de film. Modul cum Michael Jackson şi-a vândut turneul mondial "Dangerous" din anii 90 (adus fiind şi de Iliescu, în campania electorală din 1992, să se pozeze cu el) folosindu-se de muzica din Carmina Burana i-a scandalizat, fireşte, pe cunoscători. La fel succesul comercial eclatant al lui André Rieu, cel care a patentat această şaormă culturală cu sclipici, la limita kitsch-ului, după care s-a inspirat şi opera ieşeană, la un nivel, desigur, mult mai modest. Sunt poziţionări ale specialiştilor care cu greu pot trece peste rigorile artei şi peste nivelul prea popular, uneori rudimentar, al acestor concerte. Adevăraţii cunoscători nu merg la aşa ceva.

Dar aceste evenimente nu sunt pentru ei, ci pentru cei care ar vrea să mai audă şi altceva în afară de spam-ul muzical al radiourilor sau de universul sonor mitocănesc. Aceste concerte nu sunt neapărat pentru spectatorii Ad Libitum-ului, ai Ralucăi Ştirbăţ sau ai Mălinei Ciobanu (pentru a aminti, fugar, câteva tinere vedete din Iaşi, de rang mondial), ci oameni care îndrăgesc sau care ar putea învăţa să îndrăgească muzica de calitate. După modelul lui Liiceanu, cel care polemiza cu Eugen Simion după lansarea "Jurnalului de la Păltiniş" (despre care acesta din urmă scria că "Noica vrea să scoată tinerii din discoteci ca să-i aducă la bibliotecă”), aş spune şi eu că aceste concerte sunt binevenite nu pentru a-i aduce pe manelişti la operă, ci pentru a-i atrage acolo pe cei care ar vrea să vină, dar nu pot.

Una dintre cele mai presante direcţii de acţiune în domeniul culturii, finanţată masiv de Uniunea Europeană, este crearea de noi audienţe. Asta înseamnă proiecte culturale cu o puternică valenţă educaţională care să dezvolte un mesaj artistic capabil să atingă straturi sociale cât mai diverse şi, mai ales, să atragă în lumea valorilor cât mai mulţi cetăţeni interesaţi de arte. Programul european e, desigur, cu mult mai amplu şi mai complex decât să oferi concerte gratis în parcuri. În principiu, înseamnă o strategie pe termen lung în urma căreia să poţi avea un public educat, cu simţ critic, capabil să interacţioneze cu creaţia, ba chiar în unele cazuri să o modifice creativ pe măsură ce se desfăşoară pe scenă. La noi însă nu există cu adevărat politici publice, adică strategii pe termen lung, gândite pas cu pas, capabile să arate că s-a plecat din punctul x şi s-a ajuns, după un deceniu de investiţii, la punctul y cu nişte rezultate cuantificabile aşa cum ţi-ai propus în obiectivele iniţiale. La noi e haiducie, se finanţează pe genunchi, la întâmplare, după reţele clientelare sau interese personale, fără niciun corolar. În acest context, programul anual al operei ieşene care deschide stagiunea cu un show pentru publicul larg în care-şi prezintă vedetele şi orchestra, interpretând arii celebre şi piese cu impact la public, care adună de bună voie câteva mii de spectatori veniţi să-i asculte este de salutat. E un prim pas către procesul complex şi lung, care ar merita a fi finanţat de primărie (vezi în strategia culturală aprobată de Consiliul Local pentru dosarul de candidatură, programul educaţional "Acces la cultură") de a oferi şansa cetăţenilor interesaţi, de toate vârstele, de a asculta altceva decât manele şi folclor de tip nou. Chiar dacă au, în principiu, dreptate cei care spun că biletul cumpărat (oricum o sumă modică la noi) e o formă de respect pentru munca artistului, eu susţin şi laud aceste concerte gratuite menite să aducă bucurie unor pensionari şi, poate, să trezească interesul pentru cultură unor tineri care nu au auzit până acum decât fundalul sonor, repetitiv şi stenic, al zgomotului electronic (drum&bass) care însoţeşte trotilarea cu Jack&Red. Sau să ademenească cu strălucirea artelor pe cei câţiva tineri cuminţi şi interesaţi de a învăţa de la periferiile oraşului care altfel nu şi-ar putea permite un asemenea lux.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor