Caută 
3 MIN
\N
Clasamentul după alegerile de duminică arată altfel decât a tot fost prezentat ieri şi alaltăieri.
Partidul Românilor Indiferenţi, Sătui, Plictisiţi sau Apatici este adevăratul câştigător al euroalegerilor. Cu cele 67,5 la sută din voturi – e drept, neexprimate – el reprezintă oglinda, rezultatul celor 24 de ani şi jumătate de democraţie originală. Dacă adăugăm şi proporţia voturilor anulate, respectiv 5,8 la sută dintre cei care au venit totuşi la vot, ne apropiem de 70 la sută, depăşind chiar şi scorul obţinut de USL în urma repartizării mandatelor parlamentare în decembrie 2012.
Apatia generalizată, indusă în rândul alegătorilor de membrii unei clase politice care s-a distanţat constant de oameni, face ca partidul despre care se spune că a câştigat competiţia pentru Parlamentul European să se bucure de fapt de susţinerea a doar aproximativ 12 la sută dintre români. Ocupantul locului 2 abia atinge 5 la sută. Dar, aşa cum fotbalul se joacă pe goluri, alegerile contează doar la numărul de procente din voturile exprimate. Este ceea ce evită să spună atât Victor Ponta, cât şi liderii celorlalte partide. Cu doi ani în urmă, acelaşi Victor Ponta şi acelaşi lider al partidului clasat acum pe locul secund râdeau arătând cu degetul de susţinerea populară foarte slabă pe care o mai avea atunci preşedintele suspendat. Astăzi, la numai doi ani distanţă, constatăm că a fost râsul hârbului de oală spartă. Ba chiar e mai mult decât atât: Traian Băsescu singur a fost motivul pentru care 46 la sută dintre alegători au ieşit în iulie 2012 la referendum. Cu trei zile în urmă, abia s-au urnit 32 la sută pentru 32 de inşi.
Dintre toţi cei 32, remarcabil este scorul obţinut de un singur om – Mircea Diaconu, 6,93 la sută – mai mare decât două formaţiuni (PMP şi UDMR), dar şi decât procentul voturilor anulate. Debutul lui Mircea Diaconu în Parlamentul European, alături de ceilalţi 31 de candidaţi votaţi în România pe liste de partid, aduce aminte de primul său film, „Actorul şi sălbaticii” (1975). Bine că n-a fost Ali-Baba. Succesul lui Diaconu se datorează în primul rând notorietăţii dobândite pe scenă şi în platourile de filmare. Ar mai fi, zic unii, alternativa la listele de partid – Diaconu candidând ca independent – precum şi lupta, zic alţii inclusiv el, împotriva „sistemului lui Băsescu”. În acest din urmă caz, ar fi o mică nesincronizare: Băsescu îşi încheie mandatul în şase luni, pe când al lui Diaconu va mai continua încă patru ani şi jumătate. Cu cine se va mai lupta el în restul mandatului?
Mircea Diaconu susţine că doar puţin peste o mie de euro l-ar fi costat campania electorală, bani daţi pe afişe, cărţi poştale, motorină şi cazare. Nu doar actorul a fost zgârcit la cheltuieli, ci şi partidele. S-a văzut asta nu doar în mijloacele mass-media, ci chiar şi în secţiile de votare. Dacă la precedentele alegeri toate partidele s-au simţit datoare să asigure cateringul pentru toată lumea, indiferent de culoarea politică, duminică fiecare reprezentant a venit cu sufertaşul la el. Ar putea fi dovada că banul se cheltuieşte mai chibzuit dacă n-ar fi atâtea exemple din administraţie care demonstrează contrariul.
Dar care este concluzia după această rundă de euroalegeri? Aceeaşi ca acum cinci ani – mult zgomot pentru (mai) nimic? Oricum, peste mai puţin de o lună totul va fi uitat şi nu vom mai auzi mare lucru dinspre cei 32 de reprezentanţi ai României la Bruxelles şi Strasbourg. Pentru mai mult de jumătate dintre ei, vacanţa continuă. Rămâne de văzut dacă noii-veniţi vor reuşi să facă/ să schimbe ceva. Măcar pentru (o parte din) cei 32 la sută care i-au ales.
