Cum ne-am schimbat în ultimii 25 de ani

Începe să fie activă acea generaţie care nu mai are nici o legătură directă cu perioada comunistă: pe aceşti tineri ea pur şi simplu nu îi priveşte, nu îi atinge direct; nu e o experienţă personală. E o poveste cam sumbră, cu inserţii absurde, dar nu lipsite de un efect comic facil, pe care le-au spus-o părinţii lor. Ceva de neimaginat: fără program la TV, fără telefonie, fără internet şi, mai puţin grav, fără căldură, fără curent electric sau apă caldă mereu. Sau, în funcţie de atitudinea care li s-a strecurat de cei de acasă: locuri de muncă asigurate, locuinţe pentru toată lumea, ordine şi disciplină. Comunismul, cu relele şi cu mai puţin relele sale (oare de ce m-am ferit să scriu „cu bunele”?).

O lume care a dispărut, la care putem privi acum cu detaşare. Dar această detaşare nu înseamnă că trebuie să o şi schematizăm, cum prea adesea se face. Comunismul face parte, că l-am apucat sau nu, din istoria noastră, din tradiţia noastră, deci din viaţa noastră. Prin urmare, trebuie să avem înţelepciunea să ni-l asumăm aşa cum a fost. Nu să-l diabolizăm fără nuanţe, nici să-l reinventăm dându-i o tentă pozitivă. S-au întâmplat multe, prea multe orori în comunism, dar nu doar atât. S-a trăit & s-a murit, s-a iubit & s-a urât, s-a scris, dinlăuntrul conştiinţei, al vocaţiei sau din miezul stricat al compromisului devenit stil de viaţă. În timpul comunismului răul a fost, la un moment dat, nu doar posibil, ci generalizat, prin politică de stat, dar nici binele nu a pierit cu totul din lume. În orice caz, e o perioadă pe care nu trebuie să o deposedăm de nuanţe, să o înfăţişăm în negru pe negru, vorba unui poet. Şi nici doar în negru şi alb. Trebuie să o descriem, asta e altceva, negru pe alb. Cu responsabilitate. Ca pe ceva care ne aparţine, că ne convine sau nu. Care ne-a făcut aşa cum suntem azi.

Ne-am schimbat în aceşti ani? Ar fi necuviincios să spunem că nu. România din 2014 e cu totul alta decât România din 1989. Din aproape toate punctele de vedere. Principalul mi se pare absenţa terorii, a fricii generalizate, induse prin mijloace atent controlate, prin instituţii de represiune. Ce am pierdut? Mi-e greu să răspund; nici nu vreau să încerc pentru că am convingerea că a meritat făcut târgul; orice am fi pierdut, ceea ce am câştigat e mult mai valoros: am câştigat nu neapărat normalitatea, nu neapărat libertatea, cât dreptul la ele. Şansa de a ni le asuma. Libertatea nu ţi-o oferă nimeni pe tavă, ea se câştigă individual; libertatea socială e importantă, dar nu esenţială, nu la fel de însemnată, vreau să spun, precum libertatea proprie, libertatea de gândire, pe care ţi-o decretezi şi ţi-o impui, cu aroganţă şi orgoliu dacă e nevoie, singur, uneori sau cel mai adesea împotriva marjei de mişcare permisă oficial. Din acest punct de vedere, au existat, în cele mai apăsătoare perioade ale stalinismului, oameni infinit mai liberi decât mulţi dintre noi, astăzi, care credem că nici nu mai avem nevoie de libertate, de vreme ce nimeni nu ne-o ameninţă riguros, vizibil, gălăgios.

Azi putem fi cu adevărat liberi, demni, normali, dacă suntem în stare. Nu e simplu, dar nici riscurile nu sunt decât, cel mult, sociale. În urmă cu trei decenii era infinit mai greu, dar era posibil. Şi poate chiar mai probabil. Nu ştiu de ce am impresia că vocaţia libertăţii se manifestă mai acut în perioade de criză; când nimeni nu ne agresează, nevoia de libertate se banalizează. E odihnitoare această banalitate, nu spun nu, dar parcă nu strică să rămână cineva de veghe. Preventiv…

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi