Cum s-a ajuns la Donald Trump?

Vineri, la inaugurarea sa, Donald Trump a rostit un discurs populist clasic urmând o reţetă probată cu succes în multe alte ocazii. A prezentat un tablou negru al Americii de astăzi (din multe puncte de vedere în total dezacord cu realitatea, chiar dacă în anumite zone tradiţional industriale situaţia este departe de a fi una roză) şi a declarat că totul se va rezolva odata cu venirea sa la Casa Albă. Aşa a făcut şi pe parcursul campaniei electorale. Numai că acum e preşedinte şi era de aşteptat să transmită şi semnale de unitate, să încerce să atenueze, cât de cât, clivajele din societate pe care chiar el le-a provocat. Nu s-a întâmplat deloc aşa. Din contra, el s-a adresat în principal bazei sale electorale, pe care pare să se bazeze în confruntarea sa nu doar cu democraţii, ci şi cu mulţi republicani, deloc entuziaşti în ceea ce îl priveşte. O bază care se dovedeşte a fi una extraordinar de loială. Toate criticile la adresa sa, unele bine documentate, se lovesc de un adevărat zid în cazul sprijinitorilor săi. Oricât de gogonate sau, uneori, de nocive sunt declaraţiile sale, ei se grăbesc imediat să le respingă considerându-le fie intoxicări ale presei ticăloşite, fie conspiraţii ale "inamicilor".

Dar cine sunt sprijinitorii lui Trump? Răspunsul standard: sprijinul pentru Trump vine de la perdanţii globalizării, globalizare de care se fac responsabile elitele corupte. E doar parţial corect. Cu toate acestea, economia Statelor Unite nu a mers deloc rău în ultimii ani, a fost net mai dinamică decât a celorlalte ţări din spaţiul occidental. Iar până în urmă cu doi ani sondajele de opinie indicau o preferinţa a americanilor pentru un candidat cu experienţă. Ce s-a schimbat în aceşti doi ani? Ei bine, am asistat nu doar în America, ci în întreaga lume occidentală, la o adevărată explozie de populism. Am avut Panama Papers, am avut un şir nesfârşit de înfierări ale "inechităţii", am asistat la ascensiunea lui Jeremy Corbyn, un stângist radical. Victoria lui Trump de astăzi, care îi înspăimântă pe "progresişti", e în bună măsură şi rezultatul acestui curent, a retoricii promovate de Bernie Sanders, care, la fel ca Trump îl ridică în slăvi pe "omul obişnuit" şi îi promite luna de pe cer, fără a oferi mai niciodată detalii privind maniera în care o va face. Şi asemănarea nu se opreşte aici: ambii se declară adversari ai acordurilor comerciale globale şi doresc o retragere a Americii de pe scena mondială. Că Sanders spune toate aceste lucruri într-o manieră mai civilizată, mai puţin agresivă, nu schimbă fondul lucrurilor. Iată că şi de partea cealaltă a Atlanticului, Jeremy Corbyn, varianta britanică a lui Sanders, a declarat la BBC că "trebuie să retragem forţele NATO de la graniţa cu Rusia, pentru că nu trebuie să ajungem la un nou război rece" şi îşi exprima speranţa că Trump va îmbunătăţi relaţiile cu Vladimir Putin.

Am asistat, apoi, la conflicte şi demonstraţii violente de tip Fergusson, prezentate ore şi ore întregi pe micile ecrane, în care de multe ori nişte infractori violenţi erau transformaţi peste nopte în eroi doar pentru că erau de culoare şi dădea bine să apeşi pe pedala rasială. Am avut ocazia să citim adesea, în mass media liberale, despre fărădelegile "omului alb", de parcă am vorbi despre o infecţie care trebuie extirpată. Charles Blow, prezent regulat cu materiale de opinie în The New York Times, scria la un moment dat că este un mit că America de astăzi este rezultatul muncii şi inventivităţii locuitorilor ei. În realitate, ne spune el, cam tot ce vedem astăzi e rezultatul exploatării omului de culoare de către omul alb. În timp ce în campusurile universitare a devenit cu totul inacceptabil să susţii că Albă ca Zăpada ar trebui să fie albă.

Aşa că, până la urmă, victoria lui Trump nu este doar rezultatul votului sprijinitorilor săi direcţi, ci şi a atmosferei create de actori ca Bernie Sanders, mişcarea "Black Lives Matter", mass media liberală care, de pildă The New York Times, au aplaudat în trecut dezvăluirile Wikileaks sau cele ale lui Snowden, cu toate că multe dintre acestea au afectat grav securitatea naţională. De pildă, Glenn Greenwald, unul dintre principalii păpuşari din spatele lui Snowden, apare frecvent pe canalele de televiziune americane. Au existat reacţii doar atunci când atacurile au vizat Comitetul Naţional Democrat. Numai că analizele post-electorale ignoră, de cele mai multe ori, această latură. Ni se spune, aproape mecanic, că votul pro-Trump s-a datorat în principal mobilizării "electoratului alb needucat" care se simte ameninţat de globalizare, de pierderea locurilor de muncă, mai ales cel din aşa numită centură industrială tradiţională a Americii. Însă, chiar dacă este adevărat că Trump a reuşit să le dea acestora iluzia revenirii la "vremurile de aur" în care lucrurile se fabricau în Statele Unite, nu în China, Mexic sau Vietnam (una falsă, de altfel, pentru că acum multe dintre locurile de muncă tradiţionale sunt înlocuite de roboţi şi de sisteme de producţie sofisticate) fără curentul masiv al celor care, fără a fi în vreun fel în categoria perdanţilor globalizării, se simţeau literalmente sufocaţi de excesele în creştere ale unei agresive corectitudini politice, nu avea nici o şansă că câştige alegerile.

În acest moment simpatizanţii lui Trump din această categorie sunt euforici. Mulţi dintre ei sunt convinşi că era corectitudinii politice s-a sfârşit. Se înşală. La fel cum alegerea lui Obama nu a stimulat doar curentele "progresiste", ci şi contra-reacţia care a făcut posibilă victoria lui Trump, stilul confrontaţional, agresiv, al acestuia vor adânci şi mai mult polarizarea, falia care desparte America. Masivele demonstraţii anti-Trump de sâmbătă sunt o dovadă în acest sens. Asistăm deja la o regrupare şi o radicalizare a curentelor stângiste care, având avantajul demografic, vor prevala la viitoarele alegeri. Poate chiar la următoarele alegeri intermediate pentru Congres, de peste 2 ani, când o parte a actualilor votanţi pro-Trump se va demobiliza realizând că promisiunile noului preşedinte nu au cum să se împlinească. Or, victima sigură a acestui clivaj este politica externă şi de securitate americană din perioada post-belică. Mai ales că, paradoxal, deşi cele două tabere se află pe poziţii ireconciliabile din alte puncte de vedere pe această direcţia se prefigurează un consens: abandonarea viziunii de până acum, ai cărei piloni sunt un spaţiu global de comerţ şi un sistem de alianţe, în Europa şi Asia, în planul securităţii. Declaraţiile lui Donald Trump, inclusiv cele de la inaugurare, nu lasă de altfel nici un dubiu din acest punct de vedere. Ceea ce va duce, cu bună probabilitate, la declinul accelerat al lumii occidentale şi la tulburări geopolitice cu efecte greu de întrevăzut.