Despre fiul nerisipitor

O parabolă din Noul Testament – cea a fiului risipitor (Luca 15: 11-32) – este, în general, percepută unidirecţional, din unghiul pocăinţei răsplătite cu iertare. Desigur, acesta rămâne mesajul principal al poveştii. Nimeni nu l-ar putea contesta. Cred totuşi că alegoria mai ascunde şi alte subtilităţi demne măcar de o rapidă trecere în revistă. Înainte de a face observaţiile în cauză, să ne amintim împreună, pe scurt, conţinutul episodului biblic. Spune Iisus că un om avea doi fii. La solicitarea insistentă a băiatului mai tânăr, tatăl le împarte averea, lăsându-şi astfel progeniturile să ia singure deciziile de viitor. În timp ce fiul mai mare continuă, meticulos, munca părintelui, sporind agoniseala generaţiei anterioare, copilul mai mic pleacă în lume, unde îşi cheltuie, iresponsabil, banii în petreceri deocheate. Ca atare, ajunge sărac lipit. Trăieşte acum, din greu, îngrijind porcii. În plină suferinţă, experimentează o revelaţie. Ce-ar fi să se întoarcă la tatăl său? Fără vreo pretenţie, se înţelege. Răul făcut nu ar mai putea fi desfăcut oricum, însă – fie şi în postură de servitor -, gândeşte tânărul, tot mai întreg s-ar simţi pe moşia seniorului decât în sclavia furnizată de ostila străinătate. Prin urmare, într-un târziu, revine, spăşit, acasă.

Spre surprinderea nefericitului vagabond, aflând vestea cea mare, bătrânul, în loc să-şi arate supărarea, îl primeşte cu lacrimi în ochi. Îl îmbrăţişează şi îl îmbracă în haine noi, cerând slugilor să înjunghie viţelul cel gras în cinstea petrecerii ce va marca bucuria momentului. Înştiinţat de cele petrecute, fiul mai mare (aflat – ca de obicei – la muncă!) se mânie grozav şi merge la tatăl lui profund tulburat. Zice el: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie /…/ nu mi-ai dat un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (29-30). Să admitem că spiritul justiţiar din noi ne-ar cam îndemna să rezonăm aici cu bietul om! La prima vedere, din orice unghi te-ai raporta la intriga biblică, nedreptatea sa rămâne strigătoare la cer: muncitorul onest şi tăcut pare trecut cu vederea în favoarea zvăpăiatului nestatornic şi zgomotos. Tatăl oferă însă o explicaţie neaşteptată, care merită, la rându-i, consemnată ad litteram: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia /…/ să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (31-32).

Ultima parte a răspunsului – cea referitoare la „fiul risipitor” (probabil şi din cauza conţinutului ei metaforic superior!) – e, de regulă, supralicitată de comentatori. Păcătosul a recurs la penitenţă şi, asumându-şi din nou calea dreaptă a existenţei, va fi încununat cu iertare şi iubire. Evenimentul trebuie aşadar celebrat. Logica reacţiei paterne se situează, până la un punct, în parametrii naturali. Dar găsim şi altceva în răspunsul bătrânului – în prima sa parte mai precis -, ceva ce risipeşte prezumţia abia menţionatei „nedreptăţi”, ceva aproape deloc amintit, din păcate, în interpretările teologice ale naraţiunii. Este vorba despre trimiterea la fiul – cum să-l caracterizăm oare? – nerisipitor, trimitere materializată într-o propoziţie sumară şi nespectaculoasă, plină însă de conotaţii filozofice abisale: „Tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”. Ce dragoste mai puternică poate exista pe pământ decât cea descrisă printr-o remarcă atât de simplă şi de exactă? Fiul risipitor se bucură de afecţiunea părintelui în mod inconstant, imprevizibil şi, mai ales, incoerent, în intervalurile sporadice ale crizelor sale identitare şi ale tensiunilor emoţionale culpabilizatoare. Apariţia lui acasă e impredictibilă şi, de aceea, constituie un eveniment.

Fiul nerisipitor, dimpotrivă, trăieşte etern în universul tatălui (acasă) cu care devine consubstanţial („toate ale mele ale tale sunt”). Destinul lui – lipsit de triumfalismul lacrimogen şi strălucirea sărbătorească – reflectă construcţia metodică şi durabilă. El face istoria, nicidecum fratele său. Are un rol vital în dinamica lumii, pentru că lumea, în ce dezvăluie ea mai bun, se intersectează cu natura lui primă. Susţin, în concluzie, că acest fiu completamente nesenzaţional reprezintă, în fond, personajul principal şi, în egală măsură, personajul pozitiv al parabolei christice. Cel puţin asta vrea să ne determine să pricepem tatăl bucuros, pentru o clipă, de întoarcerea copilului rătăcitor.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi