Despre Piaţa Universităţii şi Marian Munteanu

1. Cine spune că Golaniada a fost o manifestaţie legionară, sau cel puţin legionaroidă, greşeşte. Intenţionat sau nu, habar n-am şi nu mă interesează. Şi când spun „greşeşte”, mă exprim cât pot de decent şi de eufemistic.

2. Din balconul Facultăţii de Geologie au vorbit Gabriel Andreescu, Florin Iaru, Doina Cornea, Radu Filipescu, Ana Blandiana (infinit mai democratică decât personajul de azi), Lucian Pintilie, părinţi ai celor ucişi pe 21 decembrie 1989 şi mulţi alţii ale căror credinţe democratice nu pot fi în niciun fel puse la îndoială. Ascultaţi versurile Imnului Golanilor: nu au nimic antidemocratic, şi cu atât mai puţin pro-legionar în ele.

3. Spre deosebire de azi, când e evident opresivă şi (ultra-)conservatoare, în 1990 religia era eliberatoare şi revoluţionară: deschizătoare de lumi noi şi dătătoare de sensuri noi lumii. Plus că era mai degrabă anarhică şi voioasă, luând în răspăr poncifele vremii, nu ca azi, când e neguroasă, puternică şi încrâncenată, izbind cu pumnul poncifelor ei în orice adiere de libertate.

Pe scurt, să spui „Tatăl nostru” în 1990 era o declaraţie de frondă; azi, e o declaraţie de supunere ternă şi de închidere a minţii şi a inimii. În 1990, Dumnezeu era cool şi hip, era anti-ponciful şi anti-norma, la fel de cool şi de hip cum e azi să fii ateu (sau cel puţin secularist) şi să râzi de norma care obligă babele să pupe moaşte. Spiritul de libertate era acelaşi, doar forma era diferită. Iar cei care între timp au preluat, cu îndârjire, forma de atunci, au ucis spiritul.

4. N-aş vrea să uitaţi că la Revoluţie au murit oameni. Mulţi. Foarte mulţi. Nepermis de mulţi. Şi că moartea violentă a unui număr atât de mare de oameni provoacă o traumă socială uriaşă. Ca să înţelegeţi, gândiţi-vă la trauma provocată de tragedia de la Colectiv. Înmulţiţi cu o mie, sau mai bine cu un milion şi veţi înţelege ce simţea societatea românească în primele luni ale lui 1990.

Într-un asemenea context, recursul la religie e perfect inteligibil. Mai ales când religia nu e ofensatoare la adresa victimelor sau a rudelor lor. Întrebaţi orice antropolog şi vă va explica de ce.

Privite cu ochiul de azi, desele îngenuncheri din Piaţa Universităţii par şocante. În contextul de atunci, ele vindecau o traumă, turnau un fel de balsam pe rana deschisă a faptului de a fi contemporan cu acei morţi nevinovaţi. Era un mod de a mai fi, cumva, alături de ei şi de a-i lăsa, încetul cu încetul, să plece în linişte.

5. Şi dacă tot am pomenit de context, aş vrea să nu uitaţi că în 1990 URSS continua să existe. Şi că, la noi, FSN decisese să devină, pe lângă putere legislativă şi executivă, şi partid politic. FSN tocmai devenise, cu alte cuvinte, partid-stat – într-o ţară care tocmai se desprinsese de regimul partidului-stat printr-o revoluţie violentă.

În condiţiile astea, temerea că Revoluţia avusese loc în zadar şi că se va reveni la regimul de dinainte, într-o formă re-coafată, era pe deplin legitimă (sau cel puţin perfect inteligibilă), mai ales când reprezentanţii puterii nu păreau deloc să se sinchisească de faptul că sunt un partid-stat, ba dimpotrivă, susţineau întruna că opţiunea transformării în partid-stat era justificată şi legitimă – şi agresau fizic şi verbal pe toţi cei care îi contraziceau. (Nu uitaţi că mineriada din iunie 1990 a fost deja a treia mineriadă, nu prima.)

6. Marian Munteanu avea convingeri legionaroide încă de pe atunci. Dar lucrul ăsta e irelevant, pentru că nu era cunoscut decât de colaboratorii săi din conducerea Ligii Studenţilor şi de unii colegi de-ai lui din Facultatea de Litere.

Meritul uriaş al lui Marian Munteanu a fost acela că pe întreaga durată a manifestaţiei din Piaţa Universităţii nu a încercat în niciun fel să îşi impună convingerile asupra publicului care se aduna seară de seară. Nu a încercat nici măcar să şi le exprime public. A lăsat manifestaţia să curgă liberă, aşa cum voia ea, fără să impună nimic. Dacă nu făceai parte din cercul lui de apropiaţi sau de colaboratori, habar n-aveai că omul e legionaroid.

Pe scurt, legionarismul lui Marian Munteanu nu a avut nici cea mai mică influenţă asupra Pieţei Universităţii.

7. Lăsaţi, aşadar, Piaţa Universităţii în pace! Nu-i mai atribuiţi, retrospectiv, legionarismul profesat de Marian Munteanu, care nu a devenit public decât abia în 1992, odată cu apariţia Mişcării pentru România.

La fel, nu mai încercaţi să-l spălaţi pe Marian Munteanu de legionarism prin recurs la calitatea lui de lider al Pieţei Universităţii. Dacă Ion Iliescu a fost şi rămâne un bou, nu încercaţi, vă rog, să deveniţi boi (sau vaci) de sens contrar. Mulţumesc!

Sorin Cucerai este traducător şi publicist