Despre publicul celor mai tineri artişti

Imaginaţi-vă o mentalitate auroral meritocrată, de generaţie ce-şi recunoaşte foarte devreme, în studenţii încă “ucenicind” (o ucenicie superioară), de ce nu şi în liceenii în stare să dea semne ale unui viitor “drum” al lor, reprezentanţii de elită, nu numai artiştii ei, ci şi matematicienii, pe pasionaţii ştiinţelor, ori pe cei ai umanioarelor, pe scriitorii săi în devenire!

Poate că unora li se va părea o exagerată “licenţă” să vorbesc despre artişti când ei sunt încă în formare, studenţi la Arte sau chiar liceeni, la “Octav Băncilă”, aflaţi aşadar abia la un început de afirmare în faţa publicului. N-o fac din indulgenţă şi nici ca să-i flatez, dar că autenticele vocaţii artistice se văd de timpuriu şi că momentul incipient, de “mijire” şi înmugurire a talentelor, merită atenţie, receptivitate, fără a amâna totul pentru “mai târziul” consacrării e o veche credinţă a mea – şi sper: nu numai a mea – la care ţin şi în spiritul căreia scriu aici şi acum.

Nu e o şansă deosebită (aş zice: un privilegiu) să poţi urmări creşterea, devenirea, înălţarea unui artist, a unui talent, în timp, încă de la primele “trepte”, dacă ai posibilitatea s-o faci? Gândurile pe care vi le împărtăşesc mi-au revenit recent, legate de tinerii (studenţi) muzicieni ai Iaşului: un concert în Aula Magna de la Agronomie şi Orfeu şi Euridice pe “scena” (podiumul) de la “Fundaţie” (B.C.U.), amândouă – de foarte bună calitate. La concert erau mai mult cei din familiile interpreţilor, plus prieteni şi colegi, din păcate, şi destule locuri în sală rămase neocupate, spre deosebire de Aula Bibliotecii centrale universitare, “plină ochi” şi dominată vădit de un public tânăr, studenţesc, nu însă numai colegi de “Conservator”. Oare de ce aşa o diferenţă? Capacităţile diferite ale celor săli? “Efortul” cerut de parcurgerea distanţei până la “Agronomie”? La calitatea deosebită a ambelor manifestări artistice, merita ajuns la ele, oricare ar fi fost distanţele.

Oare numai mie mi se pare absolut firesc şi de aşteptat ca tocmai publicul tânăr să îmbrăţişeze cu cea mai mare căldură şi promptitudine “ieşirea în lume” a colegilor lor de generaţie, cei mai tineri artişti, încă de “pe băncile Şcolii” care îi pregăteşte, îi modelează, face din ei obiectul preţios şi de fineţe ale unei pedagogii/ didactici aparte, în fapt al unei complexe, rafinate şi generoase “maieutici” (=”moşire”) de stimulare a “zborului” cu propriile aripi? O altfel de “învăţătură”, în cursul căreia alături de o didactică foarte complexă a tehnicilor interpretative (instrumente, canto) stau şi o competenţă şi o umanitate caldă, de comunicare inclusiv sufletească, trecerea de la învăţare şi muncă de ceasuri, de zile, de ani buni, până la a ieşi pe scenă, în faţa publicului, psihologia unei progresive “investiţii” de încredere în astfel de talente, în prag de deschidere către un prim auditoriu, joacă – sunt sigur – un rol crucial.

Cu atât mai preţios ar fi în ochii lor, ai acestor tineri hărăziţi cu darul unui izvor de frumuseţe şi de curată, înălţătoare bucurie (prin arta care le cere pasiune, muncă, autoexigenţă: “teste” de durată, de o viaţă întreagă în fond, ale unei adevărate vocaţii), să simtă interesul mai larg (dincolo de prieteni, colegi, apropiaţi din mediul familial) al generaţiei lor. Sigur, nu numai al ei, totuşi… Normală, o atare dorinţă este mai mult decât de înţeles. Cine sunt cei care îţi pot urmări o carieră artistică, încă de la primii paşi, şi până la cele mai înalte forme ale consacrării, dacă nu oamenii propriei generaţii, “echipa trecătoare prin lume”, cu cuvintele lui Constantin Ţoiu dintr-unul din romanele sale? Vârstă a îndrăznelilor şi a generozităţii, de ce n-ar fi tinereţea şi una de cristalizare a unei nobile solidarităţi, nu împotriva altor generaţii (“liant” gregar), ci în favoarea, întru susţinerea valorilor, vârfurilor care o reprezintă exemplar?

Imaginaţi-vă o mentalitate auroral meritocrată, de generaţie ce-şi recunoaşte foarte devreme, în studenţii încă “ucenicind” (o ucenicie superioară), de ce nu şi în liceenii în stare să dea semne ale unui viitor “drum” al lor, reprezentanţii de elită, nu numai artiştii ei, ci şi matematicienii, pe pasionaţii ştiinţelor, ori pe cei ai umanioarelor, pe scriitorii săi în devenire! Am eu exaltări de “visător”? Poate: şi de ce nu? Nu cumva tocmai România noastră, cu potenţialul ei uman de creaţie, de înnoire şi afirmare, dar şi cu metehnele multiple de ordinul blocării, adesea, a personalităţilor accentuate, are nevoie, prin excelenţă, de aşa ceva?

Ne dăm seama ce valoros privilegiu au avut martorii de timpuriu ai ascensiunilor unor mari talente în timp, să zicem: Viorica Cortez sau Elena Moşuc, Bujor Prelipcean, Dan Hatmanu sau Val Gheorghiu, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Mihai Ursachi sau Cezar Ivănescu, Petru Ciubotaru, Sergiu Tudose, Emil Coşeru…? Gândul, conştiinţa, memoria contemporaneităţii noastre cu asemenea izvoditori de lumină, frumuseţe şi bucurie sunt dătătoare de legitimă mândrie şi încântare, ale împărtăşirii din harul lor. Tema îmi aminteşte şi o mică întâmplare de cu zeci de ani în urmă. L-am cunoscut pe Gabriel Croitoru când se întorcea, premiat la un concurs de vioară de la Bacău, elev într-a şasea, cred, şi i-am spus atunci, stând de vorbă cu el şi felicitându-l, ca şi pe mama sa, că visez la ziua în care, nemaigăsind bilet la vreun concert sau recital al său, voi îndrăzni să-i cer unul “de favoare”. Ceea ce s-a şi întâmplat peste ani, chiar aici, la Filarmonica ieşeană. “Povestesc” cum a fost, nu ca să vă “cointeresez” astfel în susţinerea artiştilor tineri de către publicul de toate vârstele, dar, mi-aş dori, în frunte cu cel el însuşi tânăr: ci ca pe o ilustrare personală a unei mari şi pure bucurii, aceea de a te împărtăşi din lumina înaltă a talentelor lor, ale artiştilor tineri, cu un “ceas” mai devreme.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video