Despre serendipitate cu laureatul Nobel Lefkowitz

Când Dr. Lefkowitz a intrat în sala din LSRC – Levine Science Research Center de la Duke University pentru a lectura în faţa a 30 de studenţi promiţători din programe de cercetare de vară, nu ştiam cum arată. Văzând înfăţişarea şi atitudinea prea normale pentru un laureat Nobel – ca să parafrazez un alt profesor de la Duke – am regretat neglijenţa de a nu-i fi dat o căutare pe Google images care mi-ar fi elucidat acum mirarea. Înainte de prelegere, în spatele unei săli în care studenţi somnoroşi înfulecau un mic dejun continental constând în covrigi, mere, iaurt, unt şi brânză tartinabilă, Dr. Lefkowitz i se confesa lui Ron, lector la Biologie, cum refuză invitaţiile la conferinţe, căci e obositor, "flying is crazy tiring/ sş zbori este extrem de obositor", e mai bine să stai acasă. În orice caz, când alege să meargă totuşi, îşi ia şi soţia, „is more fun/ e mult mai amuzant aşa", mai ales că aceasta îl tratează cu o grijă sublimă, îi pune inclusiv cravata.

Robert Lefkowitz a primit premiul Nobel pentru Chimie în 2012, după o carieră de aproape patru decenii la Duke, unde a venit în 1973. Lefkowitz a împărţit premiul cu un fost bursier post-doc din laboratorul său, Brian Kobalka, cercetător la Stanford la data decernării. Cei doi au descoperit împreună doi receptori din genomul uman cu impact colosal în tratarea unor diagnostice de mare răspândire între care ulcer, hipertensiune, boli cardiace. Joi dimineaţa, la 9, în timp ce îşi rememorează începutul de carieră în faţa studenţilor, Dr. Lefkowitz se miră parcă şi acum că a ajuns să aibă o carieră în cercetare, el care visase nimic mai mult de o viaţă în clinică. În facultate ocolise deliberat orice curs cu componentă de cercetare, alegând cursuri clinice. Când a ajuns medic rezident, cercetarea a devenit obligatorie. „I was not driven by any desire/ Nu eram animat de nici o dorinţă" – declară cu o onestitate debordantă. Iar apoi a început războiul din Vietnam. Serviciul militar a devenit obligatoriu pentru studenţii la Medicină, iar căile de a evita frontul erau puţine. Una dintre ele era angajarea ca cercetător la Serviciul American de Sănătate Publică, o instituţie militară extrem de prestigioasă şi competitivă. Nici pe departe atât de dure ca Vietnamul, cele 18 luni cât a lucrat în laboratoarele USPHS au fost pentru Dr. Lefkowitz o lecţie dură despre eşec cu care studentul eminent nu se mai întâlnise. Experimentele păreau că nu duc nicăieri: „am tras concluzia că cercetarea clar nu era pentru mine". Însă încercările de la USPHS i-au fost publicate în câteva reviste de prestigiu. "Am fost foarte surprins. Nu realizasem deloc semnificaţia acelor cercetări." Şi iată-l apoi doctor la Massachusetts Hospital, unde la cerere, i se dăduse ca laborator – un spaţiu într-o debara („I got a closet as a lab space. This is not a joke") – pe picior de plecare la Harvard, unde i se promisese un post de assistant professor. Dar în cele din urmă a venit la Duke, unde i s-a oferit pe neaşteptate un post de clinician pe care şi-l dorise dintotdeauna, dar şi un laborator mai mare decât un dulap. Vârsta medie la care un clinician câştiga un grant era, la acea vreme, 46 de ani, spune Dr. Lefkowitz, care a primit primul grant de la National Institutes of Health la 30 de ani. Era deja familist, avea trei din cei cinci copii când s-a mutat în Durham. Primul său salariu la Duke a fost, după o negociere dură, 32.000 de dolari pe an, bani pe care azi îi ia o secretară debutantă.

După 40 de ani în laborator şi un premiu Nobel, adulat de doctoranzi pentru felul admirabil, camaraderesc cu care îi îndrumă, Dr. Lefkowitz este în proprii săi ochi medic înainte de toate. Nu a renunţat la grand rounds (gărzile didactice) vreme de 30 de ani. "În viaţă trebuie să faci ceva ce iubeşti. Încearcă ceva la care eşti bun. Stabileşte ţeluri spre care să tinzi", enumeră Dr. Lefkowitz factorii cheie spre o carieră lungă şi cu satisfacţii. "Nu e adevărat că poţi fi bun orice. Eu nu am fost bun la alergare."

În faţa unei audienţe dominate de aspiranţi la Medicină, Dr. Lefkowitz răspunde la o întrebare ce i-a fost adresată de zeci de ori: care este calea cea mai bună spre o carieră de succes în cercetarea bio-medicală. Da, programele de doctorat mixte MD-PhD, sunt foarte bune şi competitive, confirmă el. Dar cheia magică a împlinirilor sale e alta. "Pure serendipity." Viaţa sa, cercetarea, Nobelul sunt toate rodul întâmplării. A ajuns să facă cercetare din întâmplare, a venit la Duke din întâmplare, iar cercetătorul Kobalka, cu care a împărţit Nobelul, a venit tot printr-o fericită întâmplare să lucreze în laboratorul său în anii ‘80. Dr. Lefkowitz e convins că toate marile descoperiri sunt rodul întâmplării. O mare descoperire nu e niciodată confirmarea unei ipoteze de cercetare – spune el. E ceva la care nimeni nu se putea gândi. E într-un fel, o pură întâmplare. Cum putem să prilejuim sau măcar să ajutăm întâmplarea să nu ne ocolească? – l-am întrebat. „Trebuie să fii pregătit să îi recunoşti prezenţa/ You need to see it", răspunde. „Mulţi o ignoră sau o ratează cu totul." (Răspunsul său îmi aminteşte de un interviu pe care mi l-a acordat inventatorul Belousov, care spunea că în faţa oportunităţilor vieţii trebuie să ai mintea pregătită.)

Când a sunat telefonul de la Stockholm, pe coasta de est era 5 dimineaţa, iar Dr. Lefkowitz dormea adânc şi cu dopuri în urechi. Soţia i-a înmânat receptorul. Doctorul râde la amintirea acelei zile, iar sala plină cu studenţi, de asemenea. Nu se mai aştepta la premiu pentru că era miercuri, ziua când se decernau pentru Chimie. Medicina fusese luni. Un număr de ani a dormit iepureşte noaptea de duminică. Când în sfârşit s-a întâmplat, a avut senzaţia unei eliberări: în sfârşit, nu avea să mai primească întrebarea „Pe când premiul Nobel?". Simţea demult povara acestei întrebări, expresia unei aşteptări a breslei. În 1993 ziarul local Herald Sun deschisese cu titlul: „Nobel calling – Not this year! Lefkowitz is Duke’s best hope". Dr. Lefkowitz a trăit trei ani faima de a fi singurul Nobel de la Duke, până când Paul Modrich a luat Nobelul în 2015, tot la Chimie. Însă chiar şi atunci s-a aflat în luminile rampei mai mult decât laureatul, glumeşte el. Cum timidul Paul nu era de găsit nicăieri de reporteri, Dr. Lefkowitz a dat atunci patru interviuri. Presa voia interviuri cu un Nobel, cu orice Nobel! Râde copios. Ora se termină. "It was fun/ A fost amuzant", spune Dr. Lefkowitz, cu un aer de lord jovial.

Emilia Chiscop a absolvit un master în politici de dezvoltare internaţională la Duke University unde, în prezent, coordonează programele educaţionale din cadrul "Duke Initiative for Science & Society"