Din vina cui?

Iată măcar o provocare: „A ucis doi bătrâni nevinovaţi şi a scăpat de puşcărie!” (/m.bzi.ro/). Ca să le absolvi pe victime de vinovăţie, ar fi logic să se pună cumva problema prezumţiei de vinovăţie (vorbind în termeni aproape juridici). Or, despre autorul crimei relatate, şoferul maşinii ce a lovit microbuzul din care coborâseră cei doi, nu se bănuieşte că era un ucigaş plătit şi nici executorul pe cont propriu al unei sentinţe capitale ce şi-ar fi greşit ţinta; vezi şi „Două femei nevinovate, rănite grav într-un accident stupid” (/ziare.com/). Dar o atare informaţie poate fi emendată filozofic: „Nimic nu există fără voia Domnului” (/stirileprotv.ro/).

* Victime colaterale. Pentru discuţia de faţă suntem obligaţi să ne referim la statutul celor identificaţi, adesea, drept „civili nevinovaţi”: „Barack Obama a transmis condoleanţe Afganistanului, după ce un soldat american a ucis 16 civili nevinovaţi” (/gandul.info/); sau: „Civili nevinovaţi, ucişi într-un post de control al armatei din Ucraina” (/ziuanews.ro/). Nu putem fi siguri, însă, de relaţiile victimelor cu autorii unui atac armat din fâşia Gaza (dacă la aşa ceva s-o fi gândit autorul titlului): „Musulmanii îngroziţi, civili nevinovaţi, se ascund în biserici ca să scape de moarte” (/stirileprotv.ro/). Poate că, în astfel de cazuri, am putea găsi exprimarea ce nu angajează, gândindu-ne la o opoziţie de tipul implicaţi (direct) – neimplicaţi în evenimentele descrise.

* Stilul „înalt”. Alor noştri nu li se poate însă imputa numaidecât vina pentru această nobilă compătimire; căutaţi pe internet ştiri de gen: în textul acestora veţi găsi, în engleză, „innocents people (civilians)”, în germană, „unschuldige Zivilisten”, sau, în franceză, „civils innocents” (cu variaţia stilistică „victimes innocentes” [!]).

* Semantică. Pentru orice vorbitor (chiar mai puţin performant) al limbii române, vinovat înseamnă (deocamdată, ca şi după orice dicţionar) „ce are o vină, care a comis o greşeală sau o faptă reprobabilă”; „care se abate de la lege sau de la bunele moravuri”, cum sunt considerate persoanele care au comis vreo crimă sau altă faptă condamnată de lege. Astfel că nevinovat este cel fără păcat, fără vină; or, în contextele citate nici nu se pune (măcar direct) problema vinovăţiei. Ca să nu mai vorbim de faptul că, până la urmă, nici despre cel implicat într-un conflict nu se poate spune că ar avea numaidecât ceea ce înseamnă o vină.

* Obiectivitate conformă. Fireşte, nici ziariştii nici alţi vorbitori nu ignoră sensul propriu al negaţiei, atunci când referirea este la persoane arestate, condamnate etc.: „Românii din străinătate reacţionează faţă de arestarea unei femei nevinovate” (/domnuleprimar.ro/). Şi iată rezultatul, cutremurător, al unei statistici: „Peste 4% dintre americanii care primesc pedeapsa capitală sunt nevinovaţi” (/gandul.info/).

* Moralitate relativă. Dar să nu pierdem din vedere nici problema… păcatului. Dacă punctul de vedere al moralei creştine este acela că nu există minciuni nevinovate, contemporanii sunt mai permisivi, găsind subterfugii: „plăceri nevinovate” „iubiri ~”, „gânduri ~”; chiar şi farselor sinistre li se pot da interpretări meliorative: „bancuri nevinovate” (de pe internet). S-ar părea însă că minciuna, în anumite relaţii, fireşte, iese de sub zodia culpabilităţii; sub „/dindragoste.unica/” putem afla că ar exista „Minciuni nevinovate pe care uneori le poţi spune soţului”, titlu comentat în registrul la care ne-am referit anterior: „Unii spun că minciuna nu e binevenită niciodată, oricât de nevinovată ar fi”, dar „sunt o mulţime de minciuni care au darul de a nu răni sau de a aduce un plus de bucurie [?] celui căruia i le adresăm…” (categoria „minciuni albe”!). Idee împărtăşită: „Minciunile nevinovate sunt inevitabile în cuplu” (/kudika.ro/).

* Tonul. Evitând interpretarea rigidă, să ne gândim şi la stilistică. Dacă automatismul publicistic se datorează şi tendinţei spre senzaţional sau ambiguizare, în alte discursuri nu putem exclude nici eventualitatea folosirii cuvântului cu sensul „naiv, credul”, ba, chiar, familiar, „prostuţ”, ca în cazul unei caracterizări autoironice de tipul „Zic şi eu, sunt mai nevinovat/ă din fire” (/georgebutunoiu.ro/). Şi nu ştim cu ce gând a fost dezvinovăţită o consilieră bucureşteană (Simona C.), care bate câmpii în conferinţe de presă (pentru unii penibil, pentru alţii de-a dreptul distractiv), în comentariul (semnat Carmen N.): „Uitaţi cine a girat-o pe fata asta. Ea e nevinovată” (cf. /radu-tudor.ro/).

* Diminutivul perfidiei, în versurile (de pe /cafeneaua.com/!) „Prima este-o Alexandră, Câteodată foarte tandră, Mângâie ca o urzică, Zâmbind nevinovăţică”.

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi