După alegeri (II)

Am încercat să sugerez, în textul de săptămâna trecută, că rezultatul alegerilor prezidenţiale poate fi abordat din două unghiuri complementare. Primul ţine de capacitatea d-lui Iohannis de a reuni în jurul său o coaliţie socială largă. Ea a inclus forţe politice non-PSD care, altfel, cu greu ar fi ajuns să coopereze, dar mai ales segmente ale unei societăţi civile mobilizate aşa cum nu s-a mai întâmplat niciodată după 1996. Meritul primarului Sibiului este acela că, prin bilanţul său şi mai ales prin stilul său politic, a putut deveni un liant. Cel de-al doilea unghi, la fel de important, ţine de incapacitatea d-lui Ponta de a-şi construi o imagine de prezidenţiabil şi de a articula un discurs politic care să-i maximizeze susţinerea socială fără a conduce la radicalizarea şi, în final, la unificarea forţelor ce-i erau ostile.

Evident că despre ceea ce s-a întâmplat la 2 şi 16 noiembrie se va mai scrie, inclusiv în acest colţ de pagină. În cele ce urmează, voi expune pe scurt câteva dintre întrebările ce nu pot fi evitate.

Prima ţine de concentrarea versus dispersia puterii. Românii au ales să ducă sistemul politic într-o nouă perioadă de coabitare, deşi experienţa din ultimii ani părea să fi discreditat acest mecanism. Aşadar, cum se va contura acest interval, dat fiind faptul că este pentru prima dată când el debutează nu prin modificarea structurii guvernului, ci prin alegerea unui preşedinte aflat în tabăra opoziţiei? Va fi această coabitare structural diferită de cea din 2007-2008, respectiv 2012-2014?

Apoi, este pentru a treia oară când un prim-ministru în funcţie candidează la preşedinţie şi pierde. Am putea elimina cazul lui Mugur Isărescu (2000), pentru că acesta a participat la alegeri ca independent, sprijinit de o coaliţie dominată de un PNŢCD extrem de uzat în urma celor patru ani de guvernare. Rămân, însă, cazurile lui Adrian Năstase (2004) şi Victor Ponta (2014), ambii având în spate un partid de guvernământ puternic – PSD. Am putea, oare vorbi de un pericol special ce-i ameninţă pe premieri, în cursa prezidenţială?

S-ar putea, însă, ca răspunsul să depindă foarte mult de faptul că ambii politicieni menţionaţi mai sus erau lideri PSD. Atunci, apare o întrebare la fel de interesantă: este ceva în neregulă cu mecanismul intern din PSD, în sensul că liderul puternic – dominant atât în partid, cât şi în guvern – are mari probleme în a convinge majoritatea electoratului, în momentul decisiv? Desigur că probleme la fel de mari le-a avut şi Mircea Geoană (2009), care nu conducea guvernul, dar întrebarea referitoare la prim-miniştri ar trebui să-i preocupe pe strategii din PSD.

O altă temă interesantă este legată de potenţialul funcţiei de primar. Sigur că Traian Băsescu şi Klaus Iohannis sunt personalităţi foarte diferite, cu experienţe politice deloc asemănătoare. Totuşi, ambii şi-au datorat victoriile prezidenţiale (în cazul lui Traian Băsescu, e vorba mai ales de cea din 2004) şi unor bune reputaţii în plan administrativ. Ar fi interesant de studiat de ce în PSD nu urcă spre o asemenea candidatură primarii sau, în general, liderii locali, în timp ce în rândul adversarilor săi asemenea poziţii sunt adevărate trambuline pentru politica mare. Evident că o asemenea discuţie trebuie să ajungă şi la „baronii” locali şi regionali, dar cu adevărat necesară ar fi o analiză a distribuirii puterii în interiorul organizaţiilor de partid, la PSD şi la principalii săi adversari.

Putem încheia (provizoriu) această listă cu o întrebare referitoare la forţa structurilor de partid. Ar trebui, oare, să fim ceva mai sceptici atunci când aflăm de forţa unui partid într-o anumită zonă? Foarte probabil, în România structurile de partid pot mobiliza bine votanţii, dar nu pot îndeplini şi cealaltă funcţie vitală a organizaţiilor de acest gen: să convingă nehotărâţii şi chiar adversarii, propagând mesajul partidului respectiv. Nu cumva PSD punctează doar cantitativ (prima atribuţie menţionată mai sus), dar suferă în plan calitativ (cea de-a doua)? Poate că acest partid mai are mult de lucru pentru a fi un veritabil partid de mase, ştiut fiind că, în Europa occidentală, acestea sunt relativ descentralizate şi ceva mai deschise către discursul ideologic – adică, extrem de diferite de ceea ce practică astăzi PSD, în România.  

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”