Caută 
6 MIN
Pe termen lung, este cea mai perversă consecinţă a lipsei concurenţei şi dă naştere aşa numitului întreprinzător vampir, care este parazit şi nu contribuie cu nimic la dezvoltarea societăţii, din contră o sărăceşte.
Lucrările mari au nevoie de timp în România. De foarte mult timp, am putea spune. Este nevoie uneori chiar de o viaţă de om, de o generaţie să ducă la bun sfârşit o construcţie ce pentru occidentali poate dura şi de zece ori mai puţin.
Ridicarea podului Calafat-Vidin, de peste Dunăre, a început în anul 2000, contractul fiind semnat de prim ministru de atunci Mugur Isărescu. Au trebuit să treacă 13 ani, să fie schimbate vreo şapte guverne ca obiectivul să fie gata. În comparaţie, romanii, cu 2000 de ani în urmă, cu mijloace tehnice infinit mai sărace, dar înarmaţi cu o dârzenie de fier şi o hotărâre pe măsură au construit un pod peste Dunăre în doi ani, deci într-o perioadă de cinci ori mai mică. Podul nu era unul fragil cum ar fi tentaţi contemporanii să creadă, avea 1,1 kilometri, o lăţime de 12 metri – aproape cât o stradă cu două benzi pe sens şi o înălţime de aproximativ 50 de metri. Obiectivul antic a fost distrus parţial la comanda romană când au părăsit Dacia ca o măsură de apărare împotriva hoardelor de invadatori, deci este greu să ne pronunţăm asupra trăiniciei sale în timp.
Autostrada care leagă Bucureştiul de Constanţa este un alt exemplu clasic de lipsă de efecienţă şi înţelegere a construcţiilor strategice, ce în timp pot face un popor mai eficient. A fost nevoie de 25 de ani ca să fie terminată. Mai exact, construcţia a început în 1987 şi a fost finalizată în decembrie 2012. În acest timp, în Japonia au început să fie testate trenurile care ating o viteză de 500 de kilometri la oră. Ultima comparaţie poate părea deplasată, vor spune unii, să nu punem faţă în faţă România cu Japonia, totuşi să nu uităm că niponii la 1800 aveau o situaţie destul de asemănătoare cu a noastră, cel puţin în plan tehnologic. Deci, forţând puţin nota vedem că pe aceste meleaguri este nevoie de foarte mult timp pentru modernizare, pentru atingerea unor standarde la care mulţi visăm şi pentru care alţii au abandonat meleagurile natale şi familiile în căutarea unui trai mai uşor, mai liniştit, mai demn şi lipsit de pericole.
Modernizarea Aeroportului Iaşi este un alt exemplu de lentoare, lipsă de viziune, indiferenţă, amestecate cu lipsă de interes pentru comunitate şi interese personale. Discuţiile despre o pistă pe care să poată ateriza avioane de mari dimensiuni, pentru o Aerogară decentă, nu cum este cea de acum, şi spaţii logistice se poartă de foarte mult timp, să tot fie vreo zece ani dacă nu şi mai mult. Abia anul acesta s-au semnat actele de modernizare şi construcţia va începe în curând. Asta după ce au fost ratate rând pe rând oportunităţi pe care nu le vom mai întâlni în forma respectivă niciodată. Mai mult, şi acum vorbim despre o modernizare parţială, cu o pistă ce urmează să fie prelungită în viitor. Între timp, edilii din judeţul vecin, respectiv Bacău, au făcut câţiva paşi decisivi pentru un aeroport mai mare decât la Iaşi. Soarta a fost însă de partea Iaşului. Hazardul a făcut să izbucnească criza financiară, pieţele să sece de bani, iar firma care concesionase lucrările să aibă mari probleme cu lichidităţile. Mai mult, patronul a fost arestat între timp, fiind acuzat de procurori de fraude cu fonduri europene. Putem spune că am avut noroc din cauza necazurilor altora, altfel cel mai probabil dacă la Bacău se moderniza aeroportul, noi nu am mai fi avut nici o şansă fiindcă regiunea Moldovei nu suportă două obiective similare şi nici Uniunea Europeană nu încurajează, în prezent, altfel de construcţii.
Mai sus sunt descrise trei exemple care arată că ne mişcăm foarte greu când vine vorba despre modernizare. Suntem în urma anticilor la eficienţă, la fel cum suntem şi în urma occidentalilor. Ce ne face atât de lipsiţi de simţ practic? Unde greşim? Ce ne ţine în loc? De ce repetăm la infinit greşelile altora?
În mare, sectorul privat s-a descurcat binişor, s-a adaptat la economia de piaţă. În unele sectoare cum este IT-ul, sectorul telecom şi pe alocuri în industria alimentară ne descurcăm bine. Sectorul de stat, cu tot ce înseamnă el, este însă o adevărată piatră de moară pentru noi toţi. Însă, sectorul de stat este oglinda şefilor de guvern, a celor de stat, a primarilor, a şefilor de Consilii Judeţene şi a Prefecţilor. Ei sunt managerii care l-au modelat de-a lungul timpului. Este croit după chipul şi asemănarea lor. Sectorul administraţiei nu creşte din pământ, nu semeni şi uzi şi apoi culegi, nu este ceva natural, firesc, este o creaţie pur umană. Este consecinţa nevoii noastre de organizare, de traiul în comun, fără ca în fiecare zi să ne luptăm la propriu pentru hrană, spaţiu şi semeni.
Dacă este croit greşit cum se întâmplă la noi cu singuranţă că sectorul privat va avea se suferit. Lipsa unei infrastructuri moderne împovărează firmele cu costuri importante, care se transmit în preţurile produselor care le vând şi se văd cel mai bine în lipsa lor de atractivitate. Trucarea unei licitaţii, de altfel sport naţional printre edilii noştri foşti şi actuali, are consecinţe dintre cele mai nefaste asupra societăţii. Odată ne costă mai mult pe toţi, iar apoi perverteşte iremediabil antreprenorii. Aceştia în loc să se gândească la soluţii care să le transforme produsele şi serviciile în mărfuri mai ieftine, mai trainice şi mai bune, ei se gândesc cum să acceadă în birourile edililor pentru ai mitui. Pe termen lung, este cea mai perversă consecinţă a lipsei de concurenţă reală şi dă naştere aşa numitului întreprinzător vampir, care este parazit şi nu contribuie cu nimic la dezvoltarea societăţii, din contră o sărăceşte.
Zi de zi vedem rezultatele legăturii, aproape ombilicale, dintre întreprinzătorii vampir şi edili. Mulţi dintre noi suntem conştienţi că nu vom apuca să străbatem ţara de la est la vest sau de la nord la sud pe autostradă aşa cum se face în statele civilizate. Mulţi dintre noi nu vor apuca să aibă canalizare şi apă curentă în faţa porţii şi mai mulţi nu vor avea acces la servicii medicale decente. Cauzele le vedem dacă ne uităm cine ne-a condus de-a lungul timpului. Până la urmă câte state au în fruntea guvernului un plagiator pe măsura lui Victor Ponta sau un şef de stat de talia lui Traian Băsescu? Concluzia nu este una optimistă. Speranţă există însă. Dar, abia aici este nevoie de timp, de o generaţie sau chiar două, care prin votul lor repetat să scoată în faţă elitele care merită să ne conducă, elitele care să croiască o administraţie, care să ne facă mai eficienţi şi nu să ne dezvolte spiritul de pradă, de hoţie.
