Eminescu 2014

Cine stă să inventarieze cam câte studii apar în fiecare an despre Eminescu are mult de furcă. Apar anual zeci de volume, de cercetări academice, se susţin doctorate, sesiuni de comunicări, simpozioane, la 15 ianuarie şi 15 iunie se mimează dezbateri. Pe scurt, nu s-ar spune că Eminescu nu e cu noi zi de zi. Nimic mai fals, de fapt. Majoritatea covârşitoare a cercetărilor inventariază motive, teme, simboluri, verifică filosofii (în special de coloratură existenţialistă) ori metodologii, exultând atunci când pot constata că ele se potrivesc cutărui poem (de parcă asta ar spune ceva despre opera propriu-zisă) ş.a.m.d. Poţi afla tot ce vrei despre fauna, flora sau motivul mării în poezia eminesciană, despre condiţia geniului într-o lume care nu-l merită sau despre trăsăturile romantismului, despre epitete sau metafore, despre conjuraţia iudeo-masonico-politică ce ar fi dus la asasinarea sa; în fine, ce nu poţi afla? Suntem nişte fericiţi: pe Eminescu îl cităm la tot pasul, îl recităm la momentele festive, îi ridicăm statui sau îi imprimăm portretul pe bancnota cea mai valoroasă. Ne-am făcut datoria. Mai mult decât atât, îi învăţăm pe copii la şcoală cum stau lucrurile cu „Luceafărul poeziei româneşti” sau cu „poetul naţional”, despre ce este vorba în poezia Epigonii sau ce se întâmplă în Luceafărul. Pentru că, din păcate cam aceştia sunt termenii în care şcoala îl predă.

De fapt, faţă de Eminescu avem destule restanţe. Ce spun eu? Avem restanţe uriaşe. Mai întâi, ar trebui să-l reedităm profesionist. Bietul Petru Creţia, care nu a mai avut răgazul de a face de unul singur totul, a lăsat acel tuşant Testament al unui eminescolog, în speranţa că cineva va băga la cap şi va face lucrurile aşa cum trebuie. Pentru că o editare eronată a lui Eminescu înseamnă de fapt o falsificare a sa. Apoi, ar trebui să ne debarasăm de acele stereotipii care ne refuză accesul la operă. Să ne îndepărtăm de instituţia Eminescu şi să ne apropiem, cu ochi odihnit, de scriitorul Eminescu şi de epoca sa, al cărui produs a fost şi el. Un mare impediment stă în faţa îndeplinirii acestui deziderat: decenii la rând, critica noastră nu a făcut altceva decât să ducă mai departe inerţiile moştenite. Altfel spus, nu a mai analizat lucrurile, preferând, din comoditate, să preia o imagine a lui Eminescu şi să o folosească aşa cum e, fără a o mai verifica. S-a considerat, apoi, că marea sarcină a exegezei este să pritocească textul în sine, să analizeze opera de parcă aceasta ar fi o emanaţie pură, ruptă de orice context. Or, tocmai această smulgere a operei eminesciene din făgaşul ei firesc o falsifică şi produce acele locuri comune la care cu greu mai renunţăm. Mă tem însă că, de câte ori, după G. Călinescu, un critic a împins interpretarea mai departe, el a pornit nu dinspre operă, ci dinspre unele aspecte exterioare acesteia: aşa stau lucrurile, de pildă, la Ion Negoiţescu. Tot cam astfel şi la cercetători mai recenţi, precum George Gană ori Caius Dobrescu. În anii din urmă, Iulian Costache şi Ilina Gregori au dat lucrări excelente, privind construirea imaginii lui Eminescu, respectiv activitatea sa berlineză şi implicaţiile asupra operei. Anul acesta, a apărut, în traducerea Roxanei Patraş, cartea profesoarei de la Universitatea din Cosenza, Calabria, Giséle Vanhese, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate (editura Timpul), o excelentă lucrare care îl aşază, recurgând la instrumentele mitocriticii şi a comparatisticii, pe autorul Rugăciunii unui dac acolo unde îi este locul, printre marii scriitori romantici europeni.

Avem, în plus, graţie iniţiativei lui Eugen Simion (nesancţionat de DNA, pentru această ispravă, în pofida interpelării unor binevoitori), manuscrisele eminesciene scanate şi tipărite, de găsit în bibliotecile publice. Sunt premisele începerii unui nou efort de editare a operei. E un semn că merită să nu ne pierdem nădejdea.

Nu ne-o pierdem, deşi parcă prea e românesc evenimentul care a pătat ziua de 15 iunie de anul acesta: evacuarea Muzeului Literaturii Române din Bucureşti din sediul său de pe Bulevardul Dacia, cu miile de manuscrise şi de obiecte de patrimoniu, depozitatea de-a valma într-un subsol din Casa Presei Libere… Acest muzeu a luat naştere, sub conducerea lui Perpessicius. Având ca nucleu al său colecţia de manuscrise eminesciene.