Fotbalul mai are răbdare?

Selecţionerul Christoph Daum are dreptate, meciul cu Danemarca nu este decisiv şi nu era necesar ca acesta să-şi nuanţeze declaraţia dată recent. Stricto sensu, un meci decisiv ar însemna că învingătoarea acestui joc merge la Mondiale, iar învinsa stă la televizor. Nici pomeneală de aşa ceva. Totuşi, o sintagmă mai alăturea cu drumul logicii ar fi de drept cea mai potrivită: meciul de mâine, de pe Cluj Arena, este mai decisiv pentru noi decât pentru danezi. Şi din punct de vedere sportiv, pentru că o înfrângere a tricolorilor la Cluj le dă şanse doar teoretice de a mai prinde locul de baraj pentru Rusia, în timp ce un eşec al oaspeţilor, nu-i elimină din cursă.

Pentru România, după ce a pornit călcând în străchini, cu remiza ameţită contra Muntenegrului, cea îngheţată de la Astana, eşecul la scor în faţa Poloniei (cine spune că doar Cluj Arena ne poartă ghinion?), pigmentate cu victoria oarecum conjuncturală în faţa Armeniei, meciul cu Danemarca se arată a fi pe viaţă şi pe moarte. Nu neapărat pentru selecţionerul Christoph Daum, ori pentru şeful de la Casa Fotbalului, Răzvan Burleanu: ei sunt oameni bine poziţionaţi şi nu depind de performanţele echipei tricolore. Va fi vorba (doamne, fereşte) de un nou început ratat, care are serioase (ne)şanse de a fi urmat de o serie infinită de începuturi, fără nicio finalitate. Este consecinţa clară a mentalităţii fotbalistice (nici nu mai adăugăm adjectivul "românească") în care sintagma prăfuită "fotbalul nu are răbdare" atinge înălţimi vecine cu paranoia.

Fotbalul nu are răbdare? E cam valabil peste tot, la Barcelona şi la München, la Bucureşti, Craiova sau Iaşi, la Afumaţi şi la Miroslava. După prima înfrângere, suporterul mârâie pe sub mustaţă (chiar dacă nu o are); după a doua, fluieră şi huiduie, iar după a treia, cere "DE-MI-SI-A". "Altul la rând, că ăsta-i beat", vorba nemuritoarei Tanţa, dintr-un vechi serial comic al lui Ion Băieşu. Finanţatorii, care mai există, nu sunt pe plan fotbalistic decât nişte suporteri cu bani. Între Gică De La Sculărie şi Gigi Becali, diferenţa izvorăşte din conturile bancare, nu din mentalitate. Gică răcneşte pe stadion, Gigi semnează ţipişca. Revenind la naţională, ce poţi să mai ceri altceva, după ce stai pe locul IV în grupa de Mondiale, la cinci puncte de lider? Restructurarea fotbalului din temelii? Sigur că da, numai că în timpul restructurării, trebuie îndeplinite şi obiective ferme, Mondiale, calificări, promovări, Europa, play-off. Cât o să mai aşteptăm?

Fostul selecţioner Victor Piţurcă a realizat ceva mai important decât cele două calificări şi trei sferturi la cârma echipei naţionale. A reuşit să impună conducerii FRF un contract cu valabilitate pe două campanii, fără obiectiv la prima. Ceea ce înseamnă construcţia înainte de rezultate, chiar daca asta înseamnă ratarea unei calificări. Cât a reuşit în construcţia asta rămâne discutabil, dar obiectivul final a fost îndeplinit, chiar dacă proiectul a fost abandonat chiar de către el. Rămâne ideea amintită, care s-a instalat şi în creierul lui Hagi (chiar înaintea lui Piţurcă), atunci când i s-a propus revenirea pe banca tehnică a naţionalei. Ideea cu două campanii legate a fost impusă nu actualei conduceri, ci celeilalte, cea conservatoare a lui Mircea Sandu. Cea actuală, mai fluşturatică la început, s-a temut de gurile rele şi nu i-a făcut lui Christoph Daum un contract pe opt ani. Şi acum, Răzvan Burleanu regretă amarnic şi ar dori enorm o calificare, chiar şi la limită, a naţionalei pentru a prelungi, fără probleme, înţelegerea cu neamţul, mai ales că Mondialul rusesc se dispută în acelaşi an când au loc alegerile la FRF.

Reconstrucţia se lasă încă aşteptată şi este normal să fie aşa. Este un proces anevoios, mai ales atunci când porneşti de la zero. Cum să ceri, oameni buni, rezultate la naţionalele Under Nu-Ştiu-Cât, când fotbalul juvenil este la pământ de ani buni?

Revenind la echipa naţională, un singur element al reconstrucţiei este vizibil: promovarea tinerilor. Poate că este prea puţin, dar este greu de crezut că ar fi fost titularizaţi Benzar, ori Marin, sub mandatele lui Piţurcă şi Iordănescu. Poate că ar fi fost convocaţi, "să respire aerul" în umbra lui Marica şi Sânmărtean şi, după vreun an-doi ar fi prins şi ei câteva minute în vreun meci amical, ca să se laude că au îmbrăcat tricoul tricolor! Asta dacă nu i-ar fi apucat lehamitea pe băieţi şi ar fi alergat după bani în Qatar sau China, unde nu-i vede nimeni. Promovarea efectuată de Daum este un element important, dar nu suficient. Până a ajunge la  fotbal competitiv, naţională puternică, infrastructură de vârf, mai este enorm de lucru. Deocamdată, ca de obicei, "Hai România!".