Gabriel: metamorfoze

Artist angajat al Teatrului Luceafărul din Iaşi, Dumitru Georgescu a obţinut vara trecută ”Premiul pentru cel mai bun actor”, în cadrul Galei Tânărului Actor Hop de la Costineşti. Proba pe care candidatul şi-a pregătit-o singur a devenit ulterior moment în cadrul FITPT 2013 (Hop la Iaşi), apoi în Bucureşti (Gala Hop în Pod la Historia), pentru ca după aceea să realizeze un spectacol de bar în Maideyi. În sfârşit, am asistat la un experiment teatral la sala ”Uzina cu Teatru” a TNI (Gabriel, un one-man show susţinut de Dumitru Georgescu şi regizat de Beatrice Volbea, premiera 16 ianuarie), când atât textul, cât şi prestaţia actorului, coordonatele personajului, de asemenea, s-au metamorfozat. Îl consider un pariu pe care Dumitru Georgescu l-a câştigat cu sine în 45 de minute de interacţiune magică, atingând un nivel destul de ridicat al încrederii în sine, adresându-se, în cea mai mare parte, direct publicului, reducând la minimum pasajele de interiorizare. În acelaşi timp, actorul se mulează aproape instantaneu pe aşteptările spectatorilor, insistând pe latura comică ori pe cea dramatică, în funcţie de reacţiile primite dinspre sală. Prea concentrat pe ceea ce ştie că are de făcut în spectacol, cred că ar fi benefic pentru evoluţia sa ulterioară dacă ar mai avea prilejul să lucreze cu regizori ca Radu Afrim, care pun accent pe dezvoltarea capacităţii de improvizare a actorului, provocându-l să-şi uite rolul de pe hârtie şi să-l caute, sondând profunzimile propriului eu, ori poate chiar şi mai departe, ducându-l înspre latura subconştientă, scoţând la iveală caractere de neînchipuit, pe care nici respectivul, nici alţii care au lucrat cu el, nu credeau că e posibil ca acesta să le redea.

Povestea lui Gabriel s-a schimbat radical de la primele reprezentaţii. Acum spectacolul se împarte în două momente distincte: 1. în primul, protagonistul este asertiv, categoric, revoltat – devine de necrezut că e prezentat ca internat într-un centru de recuperare, pentru că rolul lui Dumitru Georgescu nu exprimă anormalitatea personajului, altfel decât prin cuvinte (”ştiu că trebuie să mă fac bine”/ ”doamna a zis că o să mă fac bine”/ ”eu vreau să mă fac bine”); 2. în cel de-al doilea, regăsesc fragilitatea, vulnerabilitatea, inadaptarea – constante ale personajului în prima versiune a spectacolului. Trecerea între cele două momente nu este bruscă, ci poate fi detectat un parcurs gradual, însă acesta nu este suficient susţinut şi nici justificat regizoral. Determinantă pentru modificarea de atitudine a personajului între cele două momente este găsirea scrisorii mamei (se foloseşte mnemotehnica – citirea şi recitirea repetată, pe fundal muzical adecvat şi scăderi ale luminii, tehnic – voice-over cu aceleaşi fraze; se încearcă transmiterea şi imprimarea unor emoţii).

Dumitru Georgescu nu a scris doar un text, ci şi propriul scenariu extratextual, pentru că ”povestea” explicitată este dublată de înţelesuri strecurate printre rânduri. Dacă iniţial tema abordată se dorea a fi abuzarea copiilor de către părinţi, insistând pe latura maternă, mama denaturată, de data aceasta, observ că figura tatălui trece în prim plan: un ”supererou” pentru că ”bea din poţiunea magică” (alcoolism) şi ”învineţeşte ochiul mamei” (violenţa domestică). Personajul creionat în prima versiune a spectacolului (tânărul care suferise un regres psihologic) este practic eradicat; scenariul extratextual poate fi intuit dincolo de replica rostită răspicat – ”nu vreau să fiu un supererou” – şi este următorul: tânărul, urmând modelul tatălui şi-a bătut, la rândul său, sau poate chiar şi-a omorât mama. Ar putea constitui explicaţia faptului că este internat într-un centru ori a faptului că ştie că ceea ce ”doamna” (psihiatru) a spus este o minciună. Astfel, există un plot (bine deghizat) şi o serie de subploturi care îi permit actorului Dumitru Georgescu să se manifeste scenic (dragostea neîmpărtăşită faţă de fata de la 22, ambiguitatea orientării sexuale – în copilărie, tânărul se juca cu păpuşi, conflictul familial, relaţiile tensionate dintre părinţi ori dintre părinţi şi copil, discuţiile cu psihiatrul).

Dacă prima parte a spectacolului poate fi înscris sub motto-ul ”numai oamenii slabi trăiesc din amintiri/ în trecut”, pentru cea de-a doua devine crucial mesajul ”nu mai vreau să visez”. Tehnic, nu se pun multe probleme; decorul este minimalist (un scaun ergonomic, cu cifra 1 înscrisă pe husa ce-i îmbracă spatele şi trei panouri simple pe care Dumitru Georgescu creionează ori scrie lucruri care constituie piese-cheie pentru structura puzzle-ului în care este prins personajul, foarte multe hârtii). Interpretativ, se află încă la nivelul unor teste (jocul cu păpuşa, cu mâinile, cu privirea, cu vocea), sunt abordate o serie de elemente care ţin de happening (avioane de hârtie sunt aruncate în sală, pentru a reveni, uneori, neaşteptat, performerul desenează ad hoc). Pentru finalul spectacolului, Dumitru Georgescu i-a pregătit personajului construit de el o surpriză: grila normalităţii presupune a fi ”politicos”, ”atent”, surâzător, iar ipocrizia socială cere să te conformezi regulilor, în ciuda a ceea ce simţi cu adevărat.

Din lupta cu prejudecăţile sociale, personajul ar părea că iese învins (nu mai poate crede într-o lume ideală). Din întrecerea cu privirea aproape hipnotică a lui Georgescu, spectatorul pierde (nu rezişti să nu clipeşti, până la urmă, sau poate că e un început de lacrimă ori te trec fiori reci, pentru că, efectiv, captează energetic măcar o dată). Numai despre cei doi, ”un el şi o ea”, la care se face referire în scrisoare, nu vom şti niciodată nimic. Pentru că e ultimul fir de care mai atârnă sensibilitatea celui care a decis că a învăţa să trăieşti înseamnă a învăţa să uiţi trecutul şi a renunţa să trăieşti într-un viitor proiectat.