Galop hermeneutic humuleştean

Personajele lui Creangă nu fac plimbări. Mai cu seamă prin pădure! Preumblarea constituie apanajul „cucoanelor” romantice. Iar lumea lui Creangă este tot ce poate fi mai antiromantic. Poate doar moş Nichifor, fiind însă cu treabă (imperativul practic înăbuşă totul la Creangă), să se abată pe acolo cu jupâneşica Malca. Dar „moşul” nu are deloc „comoţie erotică” (G. Călinescu). Se abate pe acolo, hm, doar ca să asculte privighetorile, nu altceva! Să spunem aici, ca să nu ne mai întoarcem cu vorba şi ca să ne tihnească drumul demonstraţiei, că moş Nichifor singur preamăreşte pădurea la Creangă, dar cu vădit scop ademenitor erotic. Susură moşul în urechea doritoare a jupâneşicăi: „Uite florile cele frumoase de prin marginea pădurei cum împlu văzduhul de miroznă.” Sau: „Cum ţi se pare aici în poiană? Aşa-i că era să mori şi să nu ştii ce-i frumos pe lume?” Sau vestita frază „de savoarea cea mai densă” (G. Călinescu): „Tă-vă pustia, privighetori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine!” Elogiul acesta al pădurii este de târgoveţ. Moş Nichifor era om umblat prin târgurile „unde nu se întâmpla nimic” ale Moldovei, pe la Piatră şi Fălticeni, în care se întâmpla totuşi ceva pe atunci: se isca o nouă sensibilitate aflată în marginea romantismului. Aşa va fi aflat el prin acele târguri ofilite cum iubea natura „duduca de Vaslui” şi se va fi adaptat şi el, subţiindu-şi limba, precum lupul poftitor de carne de capră, şi vorbindu-i Malcăi pre limba ei despre „frumuseţile naturii”.

Opoziţia aceasta pădure – sat, loc rău – loc bun, lume sălbatică – lume civilizată, moarte – viaţă şi rău – bine până la urmă, opoziţie care vine ca o consecinţă a gândirii omeneşti binare, este mai complexă. Dacă pădurea poate înspăimânta, aceasta nu înseamnă că este definitiv loc al răului. Omul poate umaniza codrul. Exemplul cel mai la îndemână: codrul devine pentru moş Nichifor şi jupâneşica Malca un paradis al erosului. Cam la fel şi pentru monahii şi monahiile din preajma sa. Tradiţia noastră populară spune, iar Creangă confirmă şi întăreşte aceasta, că omul poate modifica „sarcina spirituală” a unui loc. Îl poate face loc bun din loc rău. Aşa se întâmplă, ca să dăm un exemplu foarte cunoscut, în legenda Mănăstirii Argeşului. Aşa face şi Ivan Turbincă. De aceeaşi natură este şi efortul lui Dănilă Prepeleac, cel care porneşte să facă mănăstire lângă iazul dracilor. O excelentă analiză a chestiunii găsim la Mircea Păduraru în Reprezentarea Diavolului în imaginarul literar românesc. Nu facem aici decât să împrumutăm fusele toarse deja ale tânărului critic ieşean, ca să trecem pârleazul dintre natură şi cultură în lumea lui Creangă. Mircea Păduraru spune, urmându-l pe Ernst Bernea din lucrarea Timp, spaţiu şi cauzalitate în gândirea poporului român, că „toate locurile neasumate ontologic sunt în chip virtual spaţii ale Celuilalt”. Ce face Dănilă prin proiectul său? Vrea să-şi asume ontologic pădurea, încearcă să recupereze locul rău, pe care să-l pună în stăpânirea omului, să-l umanizeze: „V-oi învăţa eu să puneţi stăpânire pe lucrurile din lume, cornoraţilor!” Îşi încearcă puterile omeneşti cu dracul şi îl învinge prin inteligenţă. Dă copacilor, „lemnelor seci”, ca să cităm pe Toma Alimoş, întrebuinţări… culturale: „Ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă”. Însă Dănilă nu duce până la capăt fapta lui ascetică. El este ceea ce intuieşte dracul, când îl preţăluieşte: omul lui Dumnezeu cu năravul dracului. Preferă mişelnic banii. Între sihăstria în pădure şi viaţa de familie în sat a ales-o pe ultima, a preferat huzureala: „- Aveţi noroc, spurcaţilor, că-mi sunt mai dragi banii decât pusnicia, că v-aş arăta eu vouă!” Da, penurie mare de sihaştri la Creangă! Noi nu am găsit nici unul. Popa din Povestea poveştilor, după caznele suferite, se duce ambiguu în codru şi în lume: „şi când se vede popa scăpat, o şi croieşte la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând şi cal, şi cutie, şi bârneţ, şi preuteasă, şi cucoană, şi tot, şi se cam mai tot duce în toată lumea.” Acesta să fie singurul sihastru autentic al Humuleşteanului, trezit la cele sfinte ca urmare a păcatului sodomiei, în care a căzut involuntar, cum crede Ion Pecie? Parcă n-am prea crede: „în lumea toată” înseamnă în lume. Şi ţăranul din Prostia omenească îşi lasă familia şi merge „în toată lumea”, adică în lume. Sodomizatul popă doar trece „prin pădure”, de nicăieri nu rezultă că ar avea intenţii anahoretice. Fata împăratului din Povestea porcului lasă tot, părinţi şi socri, şi se duce „în toată lumea” să-şi caute bărbatul. Lunga şi anevoioasa ei călătoria ei prin pustietăţi este o penitenţă pentru vina de a da foc pielii porcului. Fata moşneagului, sătulă de urgiselile babei, porneşte „în toată lumea” şi se întoarce. Finalul deschis din Povestea poveştilor ne lasă şi această posibilitate, a penitenţei preotului. În fine, n-ar fi rău să fie bine, cum zicea Bădia Ion.

Experienţa lui Dănilă Prepeleac este caracteristică omului crengian. La Creangă toate drumurile duc la sat, la familie, la vatră. Lumea lui începe şi se termină la sat, la târg, care-i un sat mai mare, la cărări, la ţarină, la iarmaroc. Tinerimea Amintirilor nu caută plăcerile tinereţii în codru, ci pe câmpie, în lunci şi dumbrăvi: „D-apoi vara în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cu mândreţe, după cules răchiţică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic, şi sulcină de pus printre straie, cine umbla?”. În ultima parte a Amintirilor sunt evocate de rămas bun satele, fântânile, pâraiele, vâlcelele lăsate în urmă, dar pădurea nu. Sunt pomeniţi oamenii aşezaţi, nu cei sălbatici, nu sunt amintiţi nici măcar sihaştrii din păduri. Pădurea la Creangă astupă calea oamenilor, cum a astupat drumul spre sat al lui Nică, al lui Dumitru şi al plăieşilor. La auzirea cântatului unui cocoş oamenii se bucură, fiindcă pot să iasă „în sat, undeva”. După rătăcirile ritualice prin pădure, eroii poveştilor ajung la o casă, la acasa lor: capra şi jupâneşica Malca se întorc din pădure pe la casele lor, în afara pădurii sau la Piatră, fără să se mai teamă de lup, Harap Alb se întoarce din păduri şi pustietăţi cu farmazoanca îmblânzită acasă, fata moşneagului gură-cască, sau cum vreţi să-i ziceţi, se întoarce de la căsuţa Sfintei Duminici din „codru întunecos” în satul ei, tatăl , plin de promoroacă şi îngheţat bocnă, vine noaptea de la pădurea din Dumesnicu în sat, iar Dănilă vine din pădure, după ispitele cu dracul, în satul lui şi la copiii lui. În lume, după acest galop hermeneutic, oprim şi noi hodorogita haraba: Ptruuuu!