Glose la unirea Basarabiei (II)

Se întâmpla într-un an care a început prost şi s-a încheiat catastrofal pentru ţară. Reamintesc doar câteva date pentru a contura contextul istoric. Începuserăm dezastruos războiul care avea să dezvăluie cât de nepregătită era România pentru o încercare atât de mare. Entuziasmul trecerii munţilor de către batalioanele române ("Treceţi batalioane române, Carpaţii", spune cântecul nostru drag) nu avea corespondent în pregătirea militară şi tehnică. Am fost degrabă respinşi peste trecători de puternica maşină de război germano-austro-ungară. În sud, la Turtucaia am fost umiliţi de bulgari. A urmat dezastrul: invazia dinspre nord şi sud, apoi ocuparea Munteniei, a Capitalei şi a Dobrogei de trupele străine. În panica generală instalată în ţară am luat hotărârea neroadă – o nenorocire nu vine niciodată singură! – de a trimite tezaurul ţării chiar în "gura lupului", adică în Rusia, de unde nu l-am primit şi probabil nu-l vom mai primi vreodată.

Pentru a nu compromite acest important cap de pod cu virtuţi strategice, prietenii din Antanta ne-au trimis misiunea militară franceză a generalului H. Berthelot, care a reorganizat armata, în vreme ce trupele ţariste ne-au secondat în rezistenţa din sudul Moldovei, în lunile iulie-august 1917. Ne-am apărat cu demnitate şi chiar bravură, dar nu am reuşit să exploatăm politic victoriile de la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz decât 3 luni, până la "defecţiunea" bolşevică de la 7 noiembrie 1917. Am rămas astfel singuri pe un front pe care, oricâte disponibilităţi de eroism am fi avut, nu-l puteam stabiliza singuri. Izolarea noastră nu a trecut neobservată de către Puterile Centrale, care după ieşirea Rusiei bolşevice din război, ne-au obligat la umilitoarea pace separată de la Bucureşti. România se împuţina semnificativ, iar reparaţiile de război ne înrobeau pentru câteva generaţii. Viitorul ţării era mai incert ca oricând, de la fondarea statului modern la 1859.

Nici Basarabia nu era într-o situatie mai fastă. Gubernia rusească dintre Prut şi Nistru părea cea mai puţin pregătită să deschidă pagina unirii cu România, din mai multe motive. În primul rând din cauza Rusiei ţariste – o autocraţie imperială agresivă şi devoratoare de popoare. Spre deosebire de celelalte puteri europene, care traversaseră experienţe liberale semnificative, Rusia era încremenită în proiectul ei asiatic. Era, aşadar, o ameninţare permanentă la adresa tuturor popoarelor vecine şi nu numai. Practic niciunul dintre vecinii ei, de la nord la sud şi apoi la est, nu a fost scutit de rapturi teritoriale şi intimidare permanentă. Controlul Ohranei ţariste era atât de strâns, încât practic nicio mişcare democratică ori naţională nu putea prinde rădăcini. În plus, rusificarea elitelor nobiliare şi ecleziastice a fost facilitată, pe de o parte de politica "zăhărelului" – privilegii contra supunere – şi de similitudinea religioasă dintre supuşi şi stăpâni – în speţă Ortodoxia, factori ce au împiedicat ori au întârziat naşterea conştiinţei naţionale, care în cazul tuturor popoarelor ocupate a valorificat diferenţele identitare. Nu întâmplător, în Transilvania, Biserica Ortodoxă, în epoca medievală, şi cea Greco-Catolică, în epoca modernă, au reprezentat premisele şi apoi factorii activi ai diferenţierii şi separării de stăpâni. Cu elitele nobiliare, Biserica şi şcoala rusificate, Basarabia nu a beneficiat de niciunul din factorii care să trezească poporul la viaţă şi conştiinţă naţională. Abia în ultimele decenii ale stăpânirii ţariste, o plăpândă intelighenţie, formată de regulă în universităţi ruseşti, a identificat sursele identităţii româneşti a basarabenilor, în istorie, în limbă şi în folclor. Nu venise încă timpul asumării idealurilor. El avea să vină în chip neaşteptat şi abrupt, o dată cu Revoluţia burgheză din 27 februarie/ 12 martie 1917, de la Petersburg. Atunci s-a declanşat acţiunea pentru autonomia Basarabiei în cadrul unei Rusii care se pregătea pentru democraţie. Nimeni nu putea să ştie către ce liman se îndrepta Rusia şi care va fi soarta provinciilor neruseşti. Era pentru prima data în lunga şi sângeroasa ei istorie când Rusia testa calea democratică. Mulţi au aşteptat un miracol, care nu va fi să fie însă. Abia mai târziu, teoreticienii se vor decide: democraţia e o soluţie de interval/ interstiţiu în istoria modernă a Rusiei, fie că vorbim de Guvernul Kerenski (februarie – octombrie 1917), fie de cel al lui Boris Elţin, prefaţat de reformele lui Gorbaciov. Experimentele democratice au fost sistematic sortite eşecului. Iar aceasta a ucis mereu speranţele popoarelor supuse şi a descumpănit lumea liberă. Guvernul bolşevic leninist ori cel recentisim, al lui Vladimir Putin, sunt punctele inflexibile ale acestei fatalităţi redundante. (Va urma)

Mihai Dorin este istoric şi publicist