Caută 
4 MIN
* Din câte se pare, ne-am întors din scurta vacanţă. Am zis "se pare", fiindcă încă mai suntem cu o parte din minte în acele locuri cu verdeaţă şi fără întristare, la cel mai pământesc şi mai propriu mod. Cu verdeaţă mai ales exotică, îngrijită şi udată de multe ori pe zi, să dea turistului senzaţia de oază (de bunăstare) într-un deşert (de criză), şi fără de întristare, fiindcă angajaţii staţiunii – de la cel mai neînsemnat ospătar pus să facă băşici în palme la dozatorul de bere şi de la animatoarele din jurul piscinelor (ale căror răcnete vesele se auzeau câteva ceasuri pe zi), până la tinerele de la PR şi la manageri – păreau să nu aibă alt ţel în viaţă (sau măcar în timpul programului de lucru) decât cel de a înveseli turiştii…
* Marea a fost mare, sărată şi călduţă, fără valuri şi limpede, de se puteau vedea peştişori vioi trecând ca nişte săgeţi argintii la zece metri de mal; totuşi, din câte se pare, nu era chiar ultralimpede, fiindcă n-am reuşit să vedem prin ea gunoaie, chiştoace de ţigări, peturi, ciucălăi de porumb fiert, pungi, hârtii, pamperşi folosiţi, cioburi de sticlă, doze de bere strivite etc. Din câte spuneau nişte amici întorşi de pe litoralul românesc, marea noastră era muuult mai limpede, fiindcă toate astea se puteau zări lejer – plus multe alte chestii pe care, din delicateţe, au preferat să nu ni le mai pomenească.
* Turiştii aferenţi hotelului (microstaţiunii) erau reprezentativi pentru întreg litoralul respectiv: puţini, în comparaţie cu anii trecuţi. Lipseau (deşi nu le-am simţit lipsa) cei care cereau vodcă de la 10 dimineaţa, formau grupuri gălăgioase (împreună cu nevestele / amantele, care nu intrau în apă, să nu le tragă la fund aurul de la gât şi încheieturi), îşi marcau teritoriul (cele mai bune şezlonguri, pe debarcader / lângă baruri) din prima zi cu obiecte personale (sau cu markerul!), veneau de la shopping cocoşaţi de sacoşe cu marfă contrafăcută şi, pură coincidenţă, vorbeau limba rusă…
* Lipsa lor era simţită însă, pe partea economică, de gazde – unele ni s-au plâns de gradul redus de ocupare şi de spectrul falimentului, care plutea nu doar prin hoteluri, ci şi prin magazinele (zeci, poate chiar miliarde) pentru turişti. Într-o zi a apărut, totuşi, optimismul pe feţele lor, după ştirea că doi anumiţi şefi de state au dat mâna după o lungă perioadă de răceală, iar unul dintre ei a zis că plăteşte şi avionul doborât. Se vede că poţi obţine o victorie nu doar trimiţând soldaţi, ci şi refuzând să mai trimiţi civili; există şi situaţii în care invadatorii sunt aşteptaţi cu bucurie!
* În rest, europeni de multe naţii; discuţiile cele mai înfocate se purtau, în primele zile, pe marginea Brexitului, subiect fierbinte. Am stat de vorbă cu danezi, care se bucurau că începutul a fost făcut şi anunţau cu satisfacţie că vor şi ei afară din UE, am discutat cu doi scoţieni (cu steagul Scoţiei până şi pe prosoape), pe care i-am felicitat, dar au spus că au votat pentru Brexit, am vorbit cu nişte francezi, care nu prea ştiau despre ce e vorba, dar ne-au asigurat că, dacă e o decizie luată de englezi, sigur e proastă, şi am mai schimbat păreri cu câţiva nemţi, care n-aveau păreri, fiind interesaţi doar de meciurile Germaniei. Am discutat şi cu nişte români, care s-au plâns că au ratat, în ziua precedentă, fotograful de plajă cu cămile şi ponei, să-şi pozeze copiii. Una peste alta, lumea venise să se distreze şi, în unele cazuri, să uite. Că veni vorba despre uitare, dacă ne mai amintim ceva, mai scriem!
