Implicare, apartenenţă sociopolitică şi istorică, senzorialitate

Tot de un trecut ceva mai apropiat ţine actul critic ca activitate de confruntare a viziunii regizorale cu textul dramaturgului. Noile modalităţi teatrale (devised theatre, verbatim, obţinerea rolului din improvizaţie actoricească, spectacolul ca work in progress) merg în paralel cu dezvoltarea noilor estetici digitale şi cu noile media video şi sociale. FITPTI 2017 (ediţia intitulată Orizonturi) întâlneşte aceste aşteptări şi nevoi ale publicului contemporan.

Cele trei propuneri ce prefaţează şi deschid festivalul (prologul – spectacolul companiei Bread and Puppet Theater din SUA, fondată de Peter Schumann, Basic Byebye Cantastoria Extravaganza, performance-ul itinerant Harta Senzorială a Iaşului, un proiect inedit la care se poate participa aproape în fiecare zi de festival, parte a showcase-ului propus de Teatrul Luceafărul pentru acest an, o călătorie senzorială şi o incursiune ghidată de un actor în istoria culturală a oraşului Iaşi şi expoziţia Selfie Automaton, care a reprezentat România în 2016 la Bienala de Arhitectură de la Veneţia) reflectă nevoia de informare sociopolitică şi istorică a spectatorului de astăzi. Toate cele trei evenimente din introducerea festivalului fac apel la senzorialitate şi implică activ spectatorul.   

Proiectul Harta Senzorială a Iaşului (concept şi coordonare artistică: Cristina Modreanu) e rezultatul unei documentări intense ce înscrie Iaşul pe harta României şi a Europei, conferindu-i identitatea pe care fiecare participant o descoperă: un oraş cu o istorie vie, vizibilă prin mărturiile trecutului (trepte, ziduri, fresce, tuneluri subterane), francofon şi având o puternică identitate evreiască. Harta rememorării trecutului a reunit trei obiective turistice (Casa Burchi-Zmeu, Sinagoga Merarilor şi casa în care a locuit Charlotte Sibi), creând momente frisonante prin prestaţia performerului (George Cocoş/ Dragoş Maftei), proiecţiile video, prezenţa fantomei de epocă (Ioana Iordache/ Elena Zmucilă), relatările despre Pogromul de la Iaşi. Suntem provocaţi senzorial să privim urmele trecutului, să mirosim, deosebind nu doar vizual, ci şi olfactiv monumentele istorice recent renovate de cele ce păstrează amprenta istoriei, să gustăm mere, să luăm contact nu doar vizual, ci şi tactil cu fotografii vechi, să-l ascultăm pe ghidul performativ.

Dacă prin proiectul Harta Senzorială, se rescrie istoria Iaşului în memoria afectivă a locuitorilor oraşului, aducând trupa Bread and Puppet Theater la Iaşi, ”se scrie istorie teatrală la Iaşi”, aşa cum s-a exprimat doamna Oltiţa Cîntec, directorul festivalului, într-un interviu. Trupa din SUA practică un teatru social-politic, îndreptat în modul cel mai cinic împotriva capitalismului. Basic Byebye Cantastoria Extravaganza se constituie din cinci poveşti cântate şi ilustrate (cantastoria), fiecare având un rol bine determinat în protestele americanilor, militând pentru dezarmare nucleară (The Foot, 1982), împotriva invadării Irakului de către SUA şi a intervenţiilor armate din Orientul Mijlociu (Fire, 1991 şi 2014), contra acţiunilor de distrugere a Yemenului şi Siriei (TINA, 2016), criticând economia şi politica Statelor Unite (Post Apocalypse for ¾ Empire, 2017) şi pentru un partid utopic ”posibilitarianist” ca opoziţie la capitalism, consumism şi arme nucleare (Form the Possibilitarian Arsenal of Belligerent Slogans, 2017). Chiar şi ”cantastoriile” mai puţin recente sunt încă performate, conform crezului art is news that stays news. 

Adresându-se cu precădere simţului vizual şi celui auditiv, dar şi celui gustativ (împărţirea pâinii de fermă), făcând astfel apel la senzorialitate trupa americană asociază muzica, mişcarea scenică, interpretarea în sensul comicului buf, ludic şi repetitiv (accentuând anumite cuvinte) şi pânzele pictate sau desenele în cerneală (o artă naivă, dar foarte ingenioasă, cu valoare estetică, inspirată de lucrări religioase renascentiste sau de gravurile în lemn timpurii ale lui Dürer. Prin interpretare instrumentală şi vocal-recitativă performantă, imagine şi manevrarea unei recuzite rudimentare, dar de efect (o sticlă de plastic strânsă cu palma poate reda sunetul flăcărilor, un furtun rotit poate simula vertijul societăţii consumiste, iar o găleată oarecare poate sugera mizeria din spatele glam-ului afişat de capitalism). Sunetul, imaginea şi mijloacele scenice simple facilitează traseul dintre emitent şi receptor, care până la urmă sunt unul şi acelaşi, doar că într-un mod direct şi percutant mesajul trebuie să-l trezească pe cel din urmă din amorţire. De aceea, ”teatrul este un teatru de război”, militând pentru schimbare. La final, am gustat pâinea de secară, trecând de o uşă şi asociindu-ne comunităţii ”posibilitarianiste”.

Expoziţia Selfie Automaton reprezintă pentru vizitatori un prilej de a-şi face selfie-uri cu marionetele de lemn sau în postura celui ce le manevrează din umbră. Se are în vedere caracterul arhitectural al firii umane, ceea ce se petrece în interiorul pereţilor unei case, marionetele fiind legate între ele şi efectuând o anumită mişcare atunci când sunt acţionate de cineva din public. Atunci caracterul ascuns al oamenilor începe să prindă viaţă la ”personajele” centrale (impulsivitate, distracţie şi distragere prin alcool şi fumat, bârfă, ipocrizie, aroganţă, agresivitate, laşitate, acţiunea de a arăta cu degetul, incriminându-l pe celălalt, cea de a trage cu urechea, nerespectând intimitatea celuilalt, flecăreală, indiferenţă, absenţa comunicării). Dar devin evidente şi solidaritatea, visurile, dorinţele sau speranţa oamenilor, simbolizate de elementele laterale. Emblematică pentru natura umană beligerantă rămâne construcţia acţionată prin manivelă, exprimând o scenă cu două marionete care se lovesc reciproc.  

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)