Inflaţia de Moşi Crăciuni

Poate m-a lăsat memoria (deşi e o slăbiciune cam precoce), dar nu-mi amintesc ca, în copilăria noastră totuşi nu atât de îndepărtată (anii 80, cât de comunişti or fi fost ei), Moş Crăciun să fi fost figura dominantă a sărbătorilor de iarnă. Sigur, îl aşteptam, îl invocam, îi recitam poezii, poate îi mai scriam şi vreo scrisoare, ni se părea că-i zărim umbra pe sub ferestre, dar, propriu-zis, îl zăream foarte rar. Şi nu era el discret doar în carne, barbă şi oase (de regulă purta un trening familiar pe sub un costum aproximativ roşu şi improvizat, avea o vocea care, deşi guturală, ne suna cunoscut etc.), ci şi imaginile lui era, la o adică, destul de parcimonioase. În orice caz, nu te agresau, nu dădeau buzna peste tine, nu îţi creau impresia că există, în Laponia, un popor de Moşi Crăciuni, cel puţin la fel de numeros pe cât e cel aservit, de copiii, domniţe care se copilăresc şantajist şi chiar domni care se prostesc. În fine, Moş Crăciun nu mai are nici un haz, nu mai poate surprinde, nu mai bucură peste fire tocmai pentru că şi-a pierdut misterul. Esenţa lui era mai curând feminină, îmi dau azi seama. Un miracol se poate petrece cel mult o dată pe an, dar, dacă se repetă, într-o retorică îngustă, măcar 30 de zile una după alta, s-a dus naibii orice minim potenţial de seducţie. Pentru fiul meu mai mare, care are patru ani şi jumătate, Moş Crăciun e ceva banal, un fel de vecin mai de treabă, care oricum vine: l-a văzut, numai până acum, de vreo trei-patru ori, ba la serbare, ba la o frumoasă chermeză de la Uniunea Scriitorilor, ba la teatru. Nu mai vorbesc de apariţiile lui, mai dese decât ale preşedintelui Băsescu, ale lui Crin (Şi mai cum? E de ajuns atât!) şi ale lui Ponta la un loc. Aş spune că Moş Crăciun e un simbol perimat, dar nu prea cred că mai e un simbol. E o imagine, un icon tocit, care nu mai impresionează pe nimeni. Curând va fi ignorat cu totul.

Cu alte cuvinte, avem de a face cu o inflaţie a acestui simbol al copilăriei, care a produs un soi de scădere vertiginoasă a creditului pe care preşcolarii chiar mai sunt dispuşi să i-l acorde filantropului moşneag, care şi-a pierdut, în primul rând, unicitatea, fiind reprodus la scară industrială şi în ipostaze care de care mai năstruşnică. Moş Crăciun a ajuns să însemne, în zilele noastre, în aproape toate cazurile, semnul kitsch-ului. Şi e păcat.

Probabil astfel de idei au stat la naşterea cărţii lui Pascal Bruckner, Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!. Frumoasele ilustraţii, coperta şi chiar unele adresări directe ale naratorului („Copii visători, care staţi seara cu ochii pe pereţi şi nu puteţi dormi”) ar indica cum că istoria ticluită de scriitorul francez, care ne-a obişnuit cu unele poveşti prea puţin recomandabile minorilor, s-ar adresa unui public naiv prin excelenţă. Nimic mai fals: cartea se vrea o punere în gardă a părinţilor, sancţionând excesul demitizant al contemporaneităţii. Moş Crăciun devine protagonist al unui şir de întâmplări deloc convenţionale, căpătând toate tarele omeneşti curente, greu de împăcat cu imaginea sa obişnuită. Există însă un resort al acestei deraieri comportamentale: „copiii nu-l mai iubeau, iar de respectat, îl respectau şi mai puţin”. Ceea ce declanşează drama sa, înecată în cantităţi considerabile de alcool. Problema de fond este însă alta şi porneşte de la incredulitatea adulţilor, de la incapacitatea acestora de a se mai lăsa în voia jocului, de a redeveni naivi atunci când este cazul: „Cum să mă respecte copiii, dacă părinţii nu mai cred în Moş Crăciun?”, punctează nădăjduitul bătrân, devenit o victimă a indiferenţei celor cărora, de jumătate de mileniu, a încercat să le lumineze copilăria.

Văduvit de simpatia celor mulţi, Moşul se metamorfozează el însuşi într-un personaj lipsit de sensibilitate, abrutizat, morocănos, brutal. Pe scurt, un tip după chipul şi asemănarea „omului recent”, adică a celui care a pierdut simţul sacrului (fie şi într-un sens cât mai elastic). Scos dintr-o prelungită stare de etilism de doi trimişi ai ONU, el se transformă, sub atenta îndrumare acestora, într-un atletic individ, musculos (cam ca într-un stupid şlagăr ce ne-a zgâriat timpanele cu nu foarte mulţi ani în urmă) şi plin de sine. Îşi pierde, cu alte cuvinte, sensibilitatea: „Moşul dăruia în chip mecanic, fără elan şi fără generozitate. Avea tot atâta suflet cât un automat de băuturi”. Mai mult decât atât, câştigă un acut simţ al afacerilor, devenind un brand înregistrat, cât se poate de profitabil. Cu alte cuvinte, exact ceea ce a ajuns în zilele noastre: un pretext al promovării, o imagine numai bună de îmbunătăţit vânzările. Ba chiar conştientizează acest lucru, doar că cinismul antrenat îl face să fie mândru de noul său statut, de „alibi sentimental al sistemului economic dominant”.

Dezumanizat, Moş Crăciun ajunge să fie considerat de toţi copii o pacoste, căci bravada sa de prost gust a înlocuit discreţia iniţială. El dăruieşte brutal, din orgoliu, fără pic de maniere, copiii adoraţi cândva devin nişte „smiorcăiţi”, nişte „frecangii”. Moşul nu face, de fapt, decât să adopte cutumele lumii actuale, să se muleze pe noua paradigmă de „sensibilitate”; aşa l-am obligat noi să fie, lasă a se înţelege Pascal Bruckner. Acesta este Moşul pe care îl merităm, asemenea nouă; de aceea ni se adresează în acelaşi cod neelegant, de aceea tinde să dea curs unui mercantilism care este filosofia lumii noastre postmoderne. Inflaţia de Moş Crăciun nu face decât să demonetizeze un simbol curat, înlocuind surpriza, bucuria curată a copilăriei cu lehamitea pe care ubicuitatea unui personaj stereotip o produce. Dacă povestea pe care autorul Lunilor de fiere o propune alarmează, dacă dezgustă, este pentru că ea dă măsura unei lumi inundate de kitsch, care nu pregetă să demitizeze, la comandă, orice, în urmărirea oarbă a profitului pecuniar.

Morala este simplă: acolo unde consumismul ţine loc de principii, de credinţe, lumea se abrutizează, se urâţeşte iremediabil. Cartea lui Pascal Bruckner este o lecţie oblică, indirectă, care îngroaşă voit datele unui caz vizibil, totuşi, acela al siluirii unui mit fundamental al copilăriei. El nu face decât să reprezinte blazonul unei lumi decăzute, care nu mai are timp şi pentru bucuriile simple, fireşti ale sufletului.

Or, Crăciunul este, în primul rând, o sărbătoare a sufletului.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi