Caută 
1 MIN
E o ghicitoare interesantă şi serioasă aceasta: cum se numeşte dihania vicleană, crudă şi oportunistă, pusă pe căpătuială şi însetată de a pune gheara pe soarta altora şi în dauna lor?
De când a început să fie tocată tema regionalizării, în uzina de vorbe a presei şi-a făcut apariţia un cuvânt-vedetă: voievod. Termenul se mai strecurase ca o vulpe hoaţă printre întorsăturile de condei ale onorabililor meşteşugari din breasla gazetarilor şi în trecut, în perioada în care ţara gemea pesedizată, dar acum s-a întors cu forţe proaspete, pesemne din acelaşi motiv.
Pentru cititorii care au lucruri mai importante de făcut decât să ia aminte la scenariile dindărătul vorbelor vânturate de presari, scriem că voievodul e, pentru ziarişti, ”un fel de conducător”. Din punctul de vedere al înţelesurilor pe care le poartă, cuvântul se înrudeşte cu altele ce denumesc fie eroi din vremuri apuse: domnitor, baron, mogul, fie personaje mai noi, de tip mahalagesc, bulevardier şi infracţional: barosan, baştan, grangur, mahăr, meseriaş, ştab. Întrucât nu urmărim să facem inventarul seriei, fapt deja realizat, ne mărginim să scriem că efectul de evocare pe care îl ghicim în umbra cuvintelor este, aidoma culturii generale a multor jurnalişti de azi, stereotipic şi rudimentar, fapt ce explică succesul de casă şi de piaţă al unor clişee lexicale precum cele deja amintite.
Aşa cum şcolarii, frunzărind manualul de istorie, cască gura la pletele capetelor încoronate sau la cuşmele uriaşe (calpacele) de sub care se iţesc privirile semeţe ale vreunui bărbos înveşmântat în brocart şi blană de samur, gazetarii vremurilor noastre croiesc în pânza trecătoare a vremii neîndemânatice portrete votive în ale căror contururi prind tot soiul de cavaleri ai norocului pe care-i chinuie închipuiri bolnăvicioase de întemeietori. Să fie limpede: când prostul se întâlneşte cu hoţul e vai şi-amar, e plânsul şi scrâşnirea dinţilor!
Dar să le cântăm în strună condeierilor momentului şi să vedem ce realitate stă în spatele cuvântului voievod, în acord cu moda şi gândirea care au împins cuvântul pe catwalk-ul titlurilor din zilele noastre.
În primul rând, voievodul contemporan este o eminenţă din sfera întunecată a politicii şi administraţiei. Om vrednic, mândru şi puternic, Eminenţa Sa are, totuşi, un trecut plebeu, pe care îl voalează, discret, în umbra tainică a necuvintelor. Odată ajuns jupân, fostul copil de mingi căruia nu gena, ci vremea i-a lustruit blazonul, descoperă că ambiţia, cruzimea şi lăcomia încap bine în raniţa răcanului ce-şi pune în cap să ajungă comandant de oşti. De la pifan cu alai la Dan căpitan de plai nu e decât un pas pe care orice inteligenţă maleabilă şi oportunistă ştie să îl facă la momentul potrivit.
Voievodul actual este un tătuc. Sever şi aspru cu mojicii neobrăzaţi, părinte drăgăstos cu supuşii îndoiţi de şale de la atâta pupat de poale, marele conducător are o etică nobiliară a cărei esenţă se rezumă astfel: ciocu’ mic şi comanda la mine! Cine nu-i cu el, e împotriva Luminăţiei Sale. Ideatic vorbind, tătucului îi repugnă democraţia, pentru că mofturile numite transparenţă, eficienţă şi respect i se par curate nerozii născocite de slugi pentru a lua locul stăpânilor. Totuşi, cum în tot răul e şi ceva bun, democraţia prezintă avantajul de a-i lăsa pe fericiţii supuşi să-l aleagă, din când în când, tot pe elŭ. Doar pe elŭ.
Ca orice tătuc, voievodul de azi are mare grijă de familia sa. Odraslelor – feciori, bastarzi şi copii de casă deopotrivă – trebuie să le asigure cineva un viitor, nu? Aşa-i omeneşte, aşa l-au învăţat pre elŭ dascălii cei luminaţi pe care i-a prins la şcoala vieţii. Bun-rău, tufă de Veneţia sau geniu nedesluşit, copilul trebuie să înveţe, precum Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, cum se cheltuie mălaiul în ţara românească! Şi, ca să nu aibă soarta tristă a bietului Teodosie, odrasla trebuie de mică educată să înţeleagă că cei mai mari duşmani ai unui domnitor sunt cinstea şi onoarea. Numai naivul crede în adevăr şi dreptate, în libertate, fraternitate şi egalitate. Noi, ăştialalţi, toţi os de domn, ştim că paraua nu-i totuna cu ocaua. Ş-apoi, are el, tata, grijă să se înţeleagă în tot voievodatul că statul suntem noi.
Patternul voievodal nu e complet fără capelină, muselină cu zibelină, hlamidă şi piramidă. În ziua de azi, ţoalele şi ogeacul sunt ctitorii şi dovezi de voievodalitate mai importante decât mulţimea de suflete nobile cu deprinderi curteneşti care bucură şi catifelează fiinţa trupească a Majestăţii Sale.
Iată potretul-robot pe care presa îl zugrăveşte cu seninătate, ridicând din morţi cuvinte care ar trebui să rămână acolo unde le este locul, între filele mute ale istoriei: o creatură odioasă, lacomă şi venală pe care până şi denumirea de ciocoi o înnobilează mai mult decât este cazul. E o ghicitoare interesantă şi serioasă aceasta: cum se numeşte dihania vicleană, crudă şi oportunistă, pusă pe căpătuială şi însetată de a pune gheara pe soarta altora şi în dauna lor? Ticălos, lepădătură, lepră sau jupân, baron, voievod? Să răspundă fiecare cum poate şi cum crede de cuviinţă. În ceea ce ne priveşte scriem doar că se întinde prea mult coada în căutarea senzaţionalului acolo unde nu-i. Cât e de senzaţional să observi că în marea lume de nimicuri zilnice pe care presa le vântură dai, la tot pasul, nas în nas cu regi şi împăraţi, crăiese şi crai, duci, baroni şi cavaleri, toate fiinţe nobile născute din pana măiastră a unor lucrători sezonieri la fabrica de palavre? Hai să fim serioşi.
Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi
