Metamorfoza

Autoritatea povestitorului este legitimată prin introducerea unui personaj extranarativ, omniscient (Autorul), alături de câteva pasaje extratextuale onirice, în spiritul lui Kafka; mai precis, trei momente de delir grotesc îşi pun amprenta asupra constructului spectacular (primul, plecând de la ipotetica întrebare, ”Cum ar fi dacă procuristul ar fi în locul meu?”, cel de-al doilea, imaginarea propriei morţi, respectiv a înmormântării, cel de-al treilea, scena ultimă din Procesul, visată chiar înaintea morţii, emblematică pentru [auto]sacrificarea absurdă, la fel de absurdă ca o viaţă golită de semnificaţie).

În rest, constructul spectacular este unul deloc imprevizibil, deşi spaţiul de joc este dedublat, o uşă de lemn stabilind linia de demarcaţie între lumea umanului inuman şi cea a bestialului cu vagi reminiscenţe de istorie umană, la limită. Primei lumi îi aparţin personaje-umbră, ca nişte figuri de ceară, reduse la gesturi elementare (serviciu, masă), la emoţii primare (frică, groază), având o înţelegere rudimentară a lucrurilor, care nu se ridică peste un anumit nivel. Celei de-a doua, un personaj strivit în propria carapace de propriile-i gânduri, amintiri, proiecţii.

Pendulând între maladie mentală şi transformare incomprehensibilă, rolul lui Cosmin Panaite susţine spectacolul, bazat pe această contradicţie. Prestaţia este activată la un nivel coregrafico-artistic care pune sub semnul întrebării originea unei expuneri actoriceşti de asemenea proporţii. Este o interpretare cum nu am mai văzut în toată colaborarea lui Cosmin Panaite cu regizorii de la Naţionalul ieşean, care modifică rolul său liniar din Golem. Deja ştie să îşi folosească întregul corp, conştientizându-şi mişcările din vârfurile degetelor şi până în creştet. Nu am idee cât la sută este contribuţie proprie, cât la sută susţinere regizorală din acest rol exemplar. Cât la sută intervenţie e a muzelor… ori dacă va mai exista un altul care să-l concureze.

Treaptă cu treaptă, jocul lui Cosmin Panaite este uimitor ­- de la obişnuirea cu un corp străin care a pus stăpânire pe propria corporalitate, modificându-i mişcările, sistemele, funcţiile, alături de o conştiinţă debilitată, luând foarte în serios tema propusă de Kafka spre meditaţie (dezumanizarea aspirantului la mai mult existenţial sub privirile dezaprobatoare ale majorităţii unei societăţi crude sub raport ontologic), până la acceptarea necesităţii de a dispărea dintr-o lume pe care nu o mai înţelege şi care nu îl mai înţelege, care îl condamnă şi pe care o condamnă, incompatibilă. La graniţă e totul, între comic şi tragic, între absurd grotesc, stranietate şi comun, între oniric şi interpretare psihologică. Fabula nu este pusă sub semnul îndoielii, numai că atât spectacolul, cât şi rolul titular se hrănesc din această contradicţie: nebunie sau metamorfoză?

Pe de o parte dezumanizare impusă de social (fuga de condiţia ontologică a umanului, datorată insuficienţei acesteia), pe de altă parte dezumanizare produsă în rândul celor mai mulţi de incapacitatea de a evalua diferitul, marginalul, excepţia. Două tipuri de dezumanizare, una ingrată, cealaltă într-o minoritate decisiv automultilantă, autodistrugătoare. Cosmin Panaite contribuie la consolidarea rolului său cu un teatru fizic de excepţie, la care se adaugă sclipirile de conştiinţă insuflate de litera textului (mila faţă de mamă, pasiunea pentru sora lui, Grete, acceptarea unui rol social sub nivelul aspiraţiilor, din datorie, iar apoi eliberarea de răspundere, remuşcările, încercarea de a proteja ultimele frânturi ale eului iremediabil distrus, acoperind cu propriul corp afişul cu imaginea femeii, decupat şi înrămat, într-o ramă produsă cândva chiar de el, imposibilitatea revenirii, treptat asumată). În absenţa acestui rol fabulos, spectacolul nu ar fi decât o pată cafenie pe peretele interior al Uzinei cu Teatru.

În al doilea rând, evoluţia Alexandrei Bandac, deja acomodată cu parcurgerea unor partituri diferite, de la sora devotată dintr-un fanatism dictat mai curând de vârsta fragedă, spre a demonstra de ce e în stare, trecând la o voce ce se face auzită în familia ei, la persoana care constată cu maximă barbarie că normalitatea cere dispariţia fratelui de nerecunoscut sub noua sa înfăţişare. De la apariţia timidă, cercetând cu îndoială şi teamă creatura care devenise fratele ei, la o ieşire necontrolată şi incalificabilă, deopotrivă violentă şi nedreaptă.

Ca-ntr-o peliculă cinematografică ce plasează finalul în suspans, tusea lui Grete din final evocă un sfârşit tragic de aşteptat şi pentru mezina familiei, în fond aspirantă la Conservator, dedicându-se lamentabil muncilor casnice şi slujbei sub pretenţiile iniţiale.

(Metamorfoza, după Franz Kafka, regia: Ion Sapdaru, distribuţia: Cosmin Panaite/ Gregor Samsa, Alexandra Bandac/ Grete, Radu Ghilaş/ Autorul, Daniel Busuioc/ Tatăl, Annemarie Chertic/ Mama, Dumitru Năstruşnicu/ Procurisul, Chiriaşul, Francisc Bucur/ Un agent, premiera: 15 februarie, TNI, Sala Uzina cu Teatru, un spectacol în memoria actorului Toma Moraru)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală